Bohumil Hrabal, "Too Loud a Solitude"

 – ebook. Translated from the Czech by MICHAEL HENRY HEIM

Read from 20^th to 24^th of August 2018

My rating: 

The Last Reader

In The Unbearable Lightness of Being, Milan Kundera says that the aesthetic ideal of a world so embarrassed by shit that it tries to forget its existence, is kitsch: “Kitsch is the absolute denial of shit, in both the literal and the figurative senses of the word; kitsch excludes everything from its purview which is essentially unacceptable in human existence.”

On the other hand, Goethe gives to sun only the right to have spots and this quote is used as the motto of Bohumil Hrabal’s disturbing novella, Too Loud a Solitude. In other words, as long as we cannot supply the brilliance, we are guilty of any shadow we cast and responsible for any misfortune befalls us.

Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015

Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:

„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 

ISBN 9739140866

Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 

În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Georges Lucaks, "La théorie du roman"

- Traduit de l’allemand par Jean Clairevoye – Editions Gonthier, 1979

Lu du 27 mars au 5 mai 2017

Mon vote :

J’ai essayé de me rappeler, en lisant La théorie du roman de Georges Lukacs, si ce livre était inclus parmi  ceux qu’il fallait étudier à l’université et si oui, pourquoi je ne l’ai jamais lu. Peut-être le motif est, tout simplement, parce qu’il faisait partie de ces fameuses lectures obligatoires que je m’obstinais à ne pas lire comme un proteste silencieux (on était dans les années ’80, la pire période du socialisme roumain), contre tout ce qui avait trait à l’idéologie communiste. En tout cas, je suis restée avec des séquelles et préjugés même trente ans après car, tout au long de cette lecture, les implications marxistes du petit ouvrage ont ombragé pour moi, presque irrémédiablement, son incontestable importance philosophique et littéraire. Voilà pourquoi mes notes de lecture manquent un peu d’enthousiasme, même si, au froid, je dois accepter  sa valeur.

Il semble que les critiques à l’intérieur du Parti communiste dont il faisait partie et qui considérait la plupart des œuvres de Lukacs plus ou moins subversives, aient déterminé l’auteur de refuser une réédition de son essai (paru en 1920) pendant plus de 40 ans. En tout cas, dans l’Avant-propos de la seconde édition, écrit en 1962, il refuse toujours de le considérer une œuvre « essentielle » en le traitant, un peu condescendent, de travail enthousiaste mais assez superficiel, de jeunesse. En se souvenant que l’étude a été ébauchée en 1914 comme une réaction au fait que la social-démocratie de ces temps-là avait approuvé la guerre, contrairement aux opinions de l’intelligentsia de gauche avec laquelle  l’auteur s’identifiait, il se désiste de la méthode utilisée (de créer les concepts généraux à partir de quelques traits caractéristiques d’une orientation, période, pour descendre par après vers les phénomènes singuliers afin d’avoir la vue d’ensemble), qu’il aurait choisie plutôt parce qu’elle était à la mode que parce qu’elle était vraiment efficace. Enfin, le plus grand mérite qu’il trouve à son essai est par rapport à la pensée matérialiste-dialectique :

…la Théorie du roman me semble le premier livre où une éthique de gauche, orientée vers une révolution radicale, se combine à une exégèse traditionnelle et conventionnelle de la réalité.

Bohumil Hrabal, "Harlequin’s Millions. A fairy tale"

 - Translated from Czech by Stacey Knecht – Archipelago Books, 2014. 316 p. ISBN 978-0-9819557-3-5

Read from March 26^th to April 28^th 2017

My rating:

The Beautiful Absurdity of the Game

I knew nothing, shame, shame on me!, of Bohumil Hrabal when I received Harlequin’s Millions as an anniversary present from my best friend. Until then, for me Czech literature began with Karel Čapek and finished with Milan Kundera (one of my all time favorites, it’s true) with nothing in between. Not anymore. I have made a solemn promise to myself to read at least two other Hrabal’s works - Closely Observed Trains and I Served the King of England as soon as possible, because I already miss his voice.

For it is the voice that mesmerizes the reader from the very beginning of this amazing book, a voice streaming quietly but powerfully, uninterrupted by paragraphs (Jose Saramago does not have the monopoly of this kind of transposition of the oral style, it seems) like an “anecdote without end” to quote James Wood inspired phrase. A voice sometimes nostalgic, sometimes curious, sometimes satirical and sometimes just observant, telling the tale of the epic, endless confrontation between two sworn enemies: Man and Time. And displaying some of the weapons Man throws into the battle in order to neutralize Time’s only but very efficient one: Death.

Milan Kundera, "Cartea rîsului şi a uitării"

– e-book

Perioada lecturii: 16-23 septembrie 2014

Votul meu :

Despre îngerii uitării şi demonii rîsului

Trec anii şi vremurile acelea comuniste de lipsuri materiale şi spirituale, îndoctrinare politică şi batjocură intelectuală par din ce în ce mai îndepărtate. Trec anii şi frustrările de atunci par exagerate şi le rememorăm sub cenzura ironiei şi a minimalizării, transformîndu-le în anecdote şi poate în mituri urbane. La urma urmelor, e adevărat ce spune Kundera, că istoria nu se scrie sub ochii noştri, ea se uită acolo, printre adevărurile  trunchiate din documentele oficiale şi evocările dramatice dar personale din literatura exilului.

Ismail Kadare, "The Ghost Rider"

 – e-book

Read from May 25^th to  June 19^th 2015

My rating:

Ghosts of the Tale 

I have always had a fascination for stories built on myths, legends or folkloric tales, for they tend to give another dimension to the nations subconscious that I’ve always believed populated by the latters. And I find it extremely interesting to see how these stories feed at the same time on the old and new, on the local and universal, on the real and the imaginary, how they can gain and lose specific meanings in time without losing beauty and depth.

And here it is, Ismail Kadare’s novel, The Ghost Rider, a strange tale (known apparently by all Albanian people), based on an ancestral belief – besa – a sacred promise that must be fulfilled no matter what. The narrative, whose general lines the author respects, is simple enough – a brother rises from his grave to keep the promise he made to his mother when he was alive and bring his sister back from a faraway land where she had gone to live with her husband. Simple is also, apparently, its message – the power of a word of honour that exceeds even death. Obviously there are other messages too, which speak about love and grief, about family and solitude, about estrangement and renunciation, etc.

Milan Kundera, "L’immortalità"

 – e-book

Letto dal 12 novembre al 4 dicembre 2014

Il mio voto:

L'insostenibile bellezza delle piccole cose

Come diceva Mark Harris? Ci sono letture leggere. E poi c'è letteratura. Ecco una definizione adatta per questo libro di Milan Kundera, che non è mica facile, ma boy, che virtuosità, che profondità – che letteratura!

Si dice che il postmodernismo (in senso largo, ovviamente) ha riunito senza discriminazione tutte le ossessioni narrative del passato, in una democrazia testuale che avvicina senza problemi l’immagine trasfigurata e il kitsch, l’idea comuna e quella ispirata, il linguaggio figurato e quello specializzato e cosi via, incorporando gli alti e bassi non solo delle generazioni anteriori, ma anche della sua epoca, con tutta l’ibridazione e cosmopolitismo che la caratterizza. Comunque, questa generosità e apertura mentale non lo impediscono ad avere anche lui un’ossessione: di marcare il suo territorio, di non permettere la sua trasformazione in qualcos’altro, di non perdere la sua identità romanesca e confondersi con un’arte diversa. E il solo modo di difendersene è rinunciare alle regole narrative classiche:

I nuovi tempi si gettano su tutto ciò che è stato scritto per trasformarlo in film, programmi televisivi o fumetti. Poiché in un romanzo è essenziale solo quel che non si può dire altro che con il romanzo, in ogni adattamento resta solo quel che non è essenziale. Se un pazzo che oggi scrive ancora romanzi vuole salvarli, deve scriverli in modo che non si possano adattare, in altre parole, in modo che non si possano raccontare.