Jose Saramago, "Seeing"

 - Ensaio sobre a lucidez Translation from Portuguese Margaret Jull Costa – e-book

Read from June 2^nd to 15^th 2017

My rating:

In the capital of a Portugal-like country, the very city infected, four years ago, with the blindness disease, it is election day. The representatives of the three main parties, p.i.t.m. (the party in the middle), p.o.t.r. (the party on the right) and p.o.t.l. (the party on the left) are waiting impatiently for the citizens to come and vote, for a heavy rain seems to keep everybody inside their homes. However, when all morning and afternoon pass without anybody showing up, the organizers start to worry, until 4 o’clock p.m. when everybody comes at once – a little strange, maybe, but it looks like a return to normality. And another surprise is in waiting when the votes are counted: almost all (more than 70% anyway) are blank, as though the voters couldn’t or wouldn’t be bothered to read what it was written on the ballot paper. The authorities decide to repeat the vote, with worse results: this time more than 80% of the votes are blank.

This is the initiating event of the story told by José Saramago’s in another of his disturbing novels: Seeing. Everybody who had read it, together with Wikipedia 😀, keep informing us that this is a sequel of his famous other novel, Blindness, stressing that they should be read in this order. I happened to do so, but I am not convinced that the order is really important (if you are not obsessed with chronology, that is), not as important as to read them both, anyway, because they seem to me mirror stories, with the same theme developed in their rising action: the eternal divorce between power and reason, between authority and humanity and arriving at the same conclusion in the falling action: blindness is not a medical condition but a social one, and the few who can still see are doomed a priori, since they are unable to escape the fate that had been written for them: 

Javier Marías, „Inimă atât de albă”

 (Corazón tan bianco). Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți

Perioada lecturii: 20-24 mai 2017

Votul meu:

Epitetul „alb” este de atîta vreme un clișeu pentru puritate, încît conotațiile sale negative (care există totuși în expresii ca „alb de mînie”, „alb ca varul” etc.) tind să fie trecute cu vederea, în special dacă este asociat cu inima. Este prin urmare destul de firesc ca orizontul de așteptare al cititorului, la vederea titlului romanului lui Javier Marías, Inimă atât de albă, să fie dirijat într-o primă fază către această interpretare (mai ales dacă, pentru că nu a citit sau a uitat că a citit piesa lui Shakespeare, nu realizează că este de fapt un citat din Macbeth).

Primele îndoieli apar odată cu moto-ul care pe de o parte clarifică titlul iar pe de alta avertizează că întâmplările relatate vor trimite puțin sau deloc cu gîndul la inocență, dacă nu cumva inocența e, fie și numai parțial, doar a victimei, în contextul în care e greu de crezut că prima imagine a romanului, cea a sînului alb, rotund, al Teresei, în contrast cu celălalt zdrobit, însîngerat, este întâmplătoare. Tot o inocență de gradul doi ar putea fi considerată și aceea a martorului fără voie, forțat să vadă și să audă adevăruri pe care le-a evitat cu îndemînare pînă atunci. În rest, leitmotivul culorii albe reinterpretează și chiar lărgește conotațiile negative pe care i le dă Lady Macbeth atunci cînd, din solidaritate, își deplînge că inima prea albă în contrast cu mîinile, la fel de însîngerate ca ale soțului ei care tocmai îl omorîse pe Duncan. Naratorul, încercînd să descifreze această afirmație oarecum obscură a personajului, echivalează culoarea cu nepăsarea, cu frica sau chiar cu slăbiciunea femeiască, insistînd asupra ideii că faptele, spre deosebire de cuvinte, sînt ireversibile, sau, ca să folosesc aceeași cromatică, sînt roșii, ca sînul Teresei, ca mâinile lui Macbeth sau ale lui Ranz, în timp ce vorbele se pot șterge sau retracta, lasînd în loc spațiile albe ale uitării:

José Saramago, "The Cave"

 - (A Caverna) Translated from Portuguese by Margaret Jull Costa A Harvest Book/ Harcourt inc. 2003 ISBN 0151004145; 0156028794

Read from September 5^th to 18^th 2014

My rating:

Shadow Gods

COMING SOON, PUBLIC OPENING OF PLATO’S CAVE, AN EXCLUSIVE ATTRACTION, UNIQUE IN THE WORLD, BUY YOUR TICKET NOW.

I don’t know why the end of José Saramago’s novel reminded me of the old joke with the child who asks his father why the writers have got street names. In fact I know why – the apparently innocent question hints to the way of reasoning of an entire society whose values have no common point whatsoever with the culture anymore, a pragmatic society that sees the eternal ideas as simple curiosities projected on the wall for its amusement, that does not feel any metaphysical anxiety anymore and it is quite comfortable with the ropes around the neck and feet which keep it firmly tied to the stone-bench of the immediate, the concrete, the consumable. A society forever anchored in the immanence.

I think this is the main theme of The Cave: the chains of ignorance the modern man proudly rattles, deluding himself he freely gave up his past, his inner life, his humanity as liabilities in change for the comfort of civilisation where having is more important than being.