Ioana Pârvulescu, „În țara Miticilor”

 -ebook

Perioada lecturii: 29 decembrie 2021 – 2 ianuarie 2022

Votul meu: 

 

 Despre Caragiale s-a scris atît de mult, încît toate cărările păreau bătute. Cu toate acestea, micul și fermecătorul volum al Ioanei Pârvulescu, În țara Miticilor, reușește să fie original prin premisa, dezvăluită încă din titlu, că lumea caragialiană, oricît ar semăna de mult cu cea a scriitorului și cu cea a noastră, nu este o oglindă fidelă a ei, deși cititorii se simt adesea tentați să ignore acest lucru. În cele șapte eseuri se face deci drumul invers, de la lumea reală la cea ficțională, punînd în evidență, pour une fois, deosebirile și nu asemănările între cele două lumi.

Adrian Schiop, „Soldații. Poveste din Ferentari”

  Polirom, Iași 2017, 260 p., ISBN 978-973-46-7108-3.  

Perioada lecturii: 6 – 19 martie 2021

Votul meu: 

 

 

Ce bine scrie Adrian Schiop! Și cînd mă gîndesc că am Soldații în bibliotecă de vreo trei ani de zile, cadou de la un văr al meu foarte darnic (mi-amintesc că m-a așteptat atunci cu o sacoșă de cărți la aeroport și pe toate le-am luat cu mine înapoi în Canada), și că abia acum, nu știu de ce, i-a venit rîndul!

Pentru că nu știam mai nimic despre autor, am parcurs opera destul de candid, fără să am adică habar de sursa ei de inspirație. Abia după ce am citit recenzia  lui Florin Dumitrescu de pe bookaholic.ro, în care acesta ezită între a o numi roman autoficțional sau jurnal antropologic, am aflat că are substrat autobiografic și mi-am pus și eu întrebarea care ar fi cea mai potrivită încadrare în specie (pînă atunci o inclusesem în categoria destul de largă a narațiunii literare documentare). Rămîn totuşi la varianta „roman autoficțional” căci mi se pare mult prea cizelată din punct de vedere stilistic și compozițional ca să lase impresia notării grăbite, pe teren, a observațiilor.

Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat”

 

 – ebook

 

Perioada lecturii: 12 - 22 ianuarie 2021

Votul meu: 

 

 

În excelentul său eseu, Castelul, biblioteca, pușcăria (datorită căruia am descoperit de fapt memoriile lui Annie Bentoiu, și nu numai), Dan C. Mihăilescu mărturisește că abia la lectura celui de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat început să aprecieze stilul autoarei: în primul volum i se păruse, prin contrast cu cel al Aniței Nadriș (20 de ani în Siberia) sau al Adrianei Georgescu (La început a fost sfîrșitul), rece, lipsit de participare afectivă, pentru a-și da mai apoi seama că de fapt „lenta, voit nespectaculoasa acumulare a detaliilor ce pustiesc individualitatea și desfigurează (irepresibil și irecuperabil) ființa rațională” nu poate fi redată decît pe un ton a cărui principală calitate este „moderația, echilibrul, accentul nerevendicativ, oroarea de patetism”.

Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.

Gregor von Rezzori, “The Snows of Yesteryear”

– kindle 

Read from August 17^th to September 21^st 2020

My rating: 

 

The Snows of Yesteryear is one of the best memoirs I have ever read. Not only the characters portrayed are fascinating (the telluric Cassandra, the neurotic Mother, the burlesque Father, the fairylike Sister and the down-to-earth Bunchy) but also, but especially the reconstruction of a lost era and of a lost land are truly magical: an era of bygone sunny even-when-cloudy days lived in a town that, belonging first to an Austrian defunct empire, then to a Romanian ephemeral kingdom and finally to a dystopic Soviet Ukraina, changed its name accordingly “from Czernowitz to Cernăuţi to the present Chernovtsy”. The narrative voice tries and brilliantly succeeds to recapture the spirit of that era in which

We did not live our own lives. Our lives were being lived by our period.

K.J. Mecklenfeld, „Cartea miracolelor”

 – Ilustrații de Joanna Bucur. Humanitas Junior, 2020. ISBN 9789735068707. 280 p. 

Perioada lecturii: 19 - 29 august 2020

Votul meu: 

S-a întîmplat așa. A bătut Cartea miracolelor tot drumul din Olanda pînă-n Canada ca să ajungă la mine din generozitatea autoarei (mulțumesc, K.J. Meckenfeld, mulțumesc!) pe 18 august, la o lună după ce a fost trimisă, că așa funcționează poșta în vremuri pandemice). Am început s-o citesc chiar a doua zi cu toate că știam prea bine, cînd m-am apucat de ea, că n-am să am timp să-i scriu recenzia pe care n-aveam nici o îndoială că o va merita, pentru că n-am fost în stare s-o pun pe raft să aștepte vremuri mai liniștite, cînd dragonul acela de pe copertă mă tot ademenea cu promisiunea unor aventuri albastre, albastre (și cine poate rezista la cîntecul de sirenă al celei mai frumoase culori din lume?)

După cum bănuiam deja, Cartea miracolelor n-a dezamăgit nici un pic orizontul meu de așteptare, oferindu-mi zece zile de minunății pe care le-am înghițit pe nerăsuflate, urmate, e drept, de vreo trei săptămîni de remușcări că nu găseam timpul să scriu măcar cîteva rînduri despre ele. Așa că mi-am zis că e timpul să încerc să încropesc ceva, chiar dacă în grabă și printre picături (Doamne, cine a zis că dacă muncești de acasă e mai simplu, habar n-avea despre ce vorbea), sperînd ca ceea ce voi spune să reflecte măcar parțial delectarea cu care am urmărit ceea ce i se întîmplă lui Finn Stormwind, așa cum, acum patru ani (au trecut deja patru ani!) urmăream cu sufletul la gură peripețiile lui Hendrik de Mol în căutarea planetei lui de aur (și despre care am scris, mult mai inspirat și mai pe îndelete, aici ).

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”

 – Humanitas 2011. Ediție îngrijită de Ioana Pîrvulescu ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf)

 

Perioada lecturii: 25 mai – 8 iunie 2020

Votul meu: 

Dată fiind formația mea filologică, e destul de rușinos că n-am citit Amintirile lui Negruzzi niciodată de la un capăt la altul pînă acum (și e de mirare că nu mi-au picat la nici un examen 😊). O explicație ar fi poate că atît de multe dintre poveștile de acolo au intrat în cultura mea generală, încît nu mi s-a părut niciodată o prioritate această lectură, comparativ teancul de cărți necitite de pe noptieră. 

Iar acum că i-a venit în sfîrșit rîndul și pot confirma că nu am aflat multe lucruri noi, am savurat nevertheless fiecare pagină pentru că (are dreptate Ioana Pîrvulescu, cînd spune în Prefață că portretul colectiv făcut de Negruzzi Junimii este memorabil în ciuda talentului său literar destul de modest) volumul este mult mai mult decît informațiile pe care le conține, oricît de prețioase are fi ele. 

Oleg Garaz, „Territoria”,

 - Nemira 2018.ISBN 978-606-43-0261-8. 212 p.

Perioada lecturii: 23 mai – 1 iunie 2020

Votul meu: 

Din păcate, cunoștințele mele de literatură basarabeană contemporană sînt aproape nule. Imediat după Revoluție am citit, cu entuziasmul epocii, ceva poezie, mai ales Grigore Vieru și Leonida Lari, dar mai apoi am neglijat-o complet, din motive mai mult sau mai puțin frivole – valul de carte nouă occidentală care inundase piața, lecturile interzise de comuniști și care deveniseră brusc accesibile, goana după best-seller-uri (ei, da, am picat și eu în plasa asta de cîteva ori 😊) etc. etc. etc. 

Nici măcar Territoria, care-și aștepta de doi ani rîndul într-un teanc înalt de cărți dăruite de vărul meu nu am început-o din dorința de a îndrepta acest neajuns, mai ales că numele lui Oleg Garaz, cu rezonanțele sale exotice, m-a făcut să cred inițial că e vorba de o traducere. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am  aflat nu numai că autorul este moldovean ci și profesor universitar la Academia din Cluj (unde, că nu degeaba-i lumea mică, lucrează și sora mea).

Cu atît mai plăcută a fost așadar surpriza descoperirii acestei autoficțiuni, care mi-a dezvăluit o lume în același timp familiară și diferită. Familiară în ansamblu, căci anii 80, cînd comunismul își trăia ultimele clipe, dar nu mai puțin represive, au fost și anii tinereții mele. Diferită în detalii, pentru că mecanismul terorii a găsit mereu forme ingenioase și originale de insinuare, în funcție de criterii geografice, sociale și/ sau politice, atît în viața publică cît și în cea interioară a victimelor sale.

Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”

- Humanitas 2017 ISBN 978-973-50-5395-6 ; 500p

Perioada lecturii 16 octombrie – 25 noiembrie 2019

Votul meu: 

Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.

Cu aceste cuvinte se încheie extraordinarul eseu al lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, o sumbră meditație asupra istoriei ca instrument, ca labirint de oglinzi deformatoare după bunul plac al unei epoci, dar mai ales al unui regim care-și creează propria oglindă cu defect voit de fabricație pentru ca imaginea reflectată să-l avantajeze. Pentru ca apoi, „poporul suveran”, într-o maimuțăreală exemplară, să transforme această imagine în adevăr absolut. 

Așa că de ce ne-ar mira că diagnosticul pus de autor nației noastre acum 22 de ani este mereu valabil? 

Cătălin Pavel – „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”

- Humanitas 2019, ISBN 978-973-50-6393-1. 324 p.

Perioada lecturii: 25 iulie – 27 august 2019

Votul meu: 

Constat de la o vreme (și aprob foarte pozitiv) că literatura noastră de non ficțiune începe încet-încet, fără să coboare totuși ștacheta (cum se mai întîmplă cu unele publicații mai ales americane de același gen, care au cam dus la extrem conceptul de vulgarizare a științei), să se dezbrace de scorțoasa haină academică și să abordeze pe un ton mult mai dezinvolt temele acelea atît de intimidant importante altădată că orice traducere în limbajul cît de cît comun era un sacrilegiu sancționat corespunzător de autoritățile în domeniu (profesorul meu de română din liceu, de exemplu, ne scădea nota ori de cîte ori găsea vreo adresare familiară sau aluzie personală în comentariile literare). Așa a făcut Neagu Djuvara în micul și fermecătorul său volum   O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, arătîndu-ne astfel că istoria poate fi mai mult decît o înșiruire de date și evenimente, sau Valeriu Gherghel, într-o la fel de dezinvoltă Roată a plăcerilor, sugerîndu-ne că filosofia nu e un tărîm rezervat doar elitelor, și acum Cătălin Pavel în volumul său intitulat doar aparent metaforic Arheologia iubirii, invitîndu-ne la rîndul lui să pășim cu încredere într-un spațiu ce părea la fel de inaccesibil neinițiaților. Cele trei opere amintite, diferite ca tematică, au în comun două aspecte: pe de o parte tratează în registru ludic noțiunile de specialitate și pe de alta dovedesc cu brio că nu numai ficțiunea poate fi escamotată în non-ficțiune, ci și viceversa.

Radu Paraschivescu, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”

- Humanitas 2019. ISBN 978-973-50-6394-8. 230 p. 

Perioada lecturii: -9  24 iulie 2019

Votul meu: 

Categorie: jurnalistică, nonficțiune

Nu-mi aduc aminte dacă am mai cumpărat vreo carte pentru titlul ei pînă acum, dar mă întreb care cititor inveterat ar rezista la unul ca În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). Eu una n-am fost în stare și uite-așa, printre achizițiile pe care le-am făcut vara asta la Humanitas (librărie pe care o vizitez de cîte ori ajung în România și de unde nu ies niciodată cu mîna goală) s-a numărat și volumul lui Radu Paraschivescu, chiar dacă în acel moment nu știam prea multe despre autor. Ba l-am luat și pe cel apărut anul trecut, Orice om îi este teamă, că rar am văzut profesor pe care să nu-l ademenească promisiunea unor perle de limbaj.

Bineînțeles că m-am apucat de citit imediat (adică imediat ce am terminat o altă operă cu titlu incitant, Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii înțelepți cărțile, a lui Valeriu Gherghel, după care intrasem de fapt în librărie și despre care am scris aici) iar acum, după o lectură care mi-a împlinit toate așteptările, nu pot să spun decît că abia aștept s-o încep și pe a doua.

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”

 – Polirom 2018. ISBN 978-973-46-7664-4, 256 p.

Perioada lecturii: 22 iunie – 8 iulie 2019

Votul meu: 

Sînt cărți care te lasă (pe insula aia pustie) cu imaginea stăruitoare a unui personaj, a unei imagini, a unei întorsături de condei. Altele care te bîntuie cu cîte-o afirmație, o reconstituire, o reinterpretare inedită. Rar de tot, dai și peste una care reușește nu numai să-ți adune la un loc obsesiile (chiar și pe acelea pe care nu știai că le ai), dar să le mai găsească și o rezolvare sau, mă rog, măcar o sugestie terapeutică. Așa mi s-a întîmplat mie cu micul volum de eseuri Roata plăcerilor al lui Valeriu Gherghel, care, fie vorba între noi, mi-a cam păcălit orizontul de așteptare cu subtitlul acela care promitea să vorbească despre filosofi certați cu cărțile, nu despre mine 😊. 

Sebastian Sifft, „Câinele iubirii”

 – Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-5991-0. 182 p.

Perioada lecturii : 26 mai – 23 iunie 2019

Votul meu :

Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).

Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu,  Câinele iubirii sau „În numele tatălui”), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.

Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:

Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.

E cald.)

Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:

Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut. Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.

Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:

...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.

Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.

Gregor Rezzori, „Memoriile unui antisemit”

 – ebook 

Perioada lecturii:  31 ianuarie – 23 februarie 2019

Votul meu: 

Scrisă și publicată mai întîi în limba germană în 1979, ca parte a unei trilogii despre societatea europeană interbelică (cel puțin după spusele Wikipediei) de către scriitorul austro-român de limbă germană Gregor von Rezzori, opera Memoriile unui antisemit îi pune cititorului deocamdată inocent două întrebări încă din titlu, una de conținut și alta de formă: cît de antisemit este eroul și cît de memorialistice sînt memoriile – această a doua întrebare ducînd firesc la o a treia: dacă nu-s memorii, ce e opera – un roman în patru capitole sau patru nuvele cu oarecare legătură între ele?

Iar frumusețea răspunsurilor este că oricare ar fi ele, nu-s nici definitive, nici greșite. Da, eroul a fost crescut în spirit antisemit, căruia uneori îi cade pradă iar alteori i se împotrivește cu arme raționale sau emoționale. Da, autorul însuși a crescut în dulcea Bucovină și a petrecut cîțiva ani în București, dar în cîte dintre întîmplările povestite a fost cu adevărat protagonist, cîte le-a împrumutat de la alții și cîte le-a cosmetizat sau inventat pur și simplu? (Răspunsul putînd ajuta sau nu la stabilirea genului pentru cititorul mai pedant).