Jacques Bergier, „Cărțile blestemate”

-ebook

 Perioada lecturii: 6 – 9 august 2021

Votul meu : 

 

 Acuma nu știu dacă filmul Men in Black are vreo legătură cu oamenii în negru ai lui Jacques Bergier (Wikipedia nu prea mi-a fost de folos de data asta), dar tre’ să recunosc că de cîte ori am dat peste teoria existenței acestora în Cărțile blestemate mi-a fost greu s-o iau în serios, că-mi tot apărea Will Smith în fața ochilor.

Autorul, evreu de naționalitate franceză și poloneză, este o figură destul de interesantă, de altminteri: a fost inginer chimist, a făcut parte din Rezistență (fiind din acest motiv arestat, torturat și trimis în lagăr de Gestapou), a fost spion, ziarist și evident scriitor. Prin cartea sa Le Matin des magiciens (Dimineața magicienilor), prin revista „Planeta” și mai apoi prin intermediul mișcării „realismul fantastic” (curent de gîndire și cercetare autointitulat științific, al cărui obiect de studiu e constituit de domenii pe care știința oficială le exclude) a contribuit, mai ales în Franța, dar nu numai, la promovarea paranormalului și a teoriilor pseudo-științifice.

Lisa Smartt, "Words at the Threshold"

– e-book

 

Read from February 19^th to March 4^th 2021

My rating: 

 

 

 Maybe I wanted to read Lisa Smartt’s book, Words at the Threshold, because the agony has always been a painfully fascinating theme, with its thread of light under an otherwise firmly closed door, to take farther the metaphor in the title. Maybe because, like many others, I have always hoped to have an epiphany after hearing stories about it, in order to discover that death is nothing to be afraid of. Or maybe because apart from the fact that death is fascinating in its own terrifying way in any circumstances, it is when it robs you of a beloved that you need most to be reassured that it is only temporary, while desperately looking for explanations, for signs, for proof of another (better) world to alleviate your grief.

In such times, books like this one seem to help you cope. When my father died, I re-read Raymond A. Moody’s Life after Life for these exact reasons, somehow hoping to reconnect with my dad at another level. It did not happen, not in the way Lisa Smartt describes the reconnection with her own father, but it gave me peace, encouraging me to doubt the finality of death, to dream that sometime in the future...

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.

Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:

Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 

ISBN 9739140866

Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 

În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Tatiana Niculescu Bran, "Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut"

– e-book

Perioada lecturii: 22 iulie – 28 octombrie 2015

Votul meu:

Încerc să înțeleg, de ieri încoace, adică de cînd am terminat-o, de ce mi-au trebuit mai bine de trei luni să citesc Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, de Tatiana Niculescu Bran, în contextul în care nu este o carte groasă și nu este o carte plicticoasă. De ce adică, în ciuda faptului că îmi plăcea cu adevărat în timpul lecturii, putea trece și săptămînă pînă să o deschid din nou, lucru oarecum bizar dat fiind că nu sînt o cititoare leneșă și nici prea răbdătoare.

Richard Lederer, "Anguished English. An anthology of Accidental Assaults upon English Language"

– Gibbs Smith 2006

Read from: February 10^th to 17^th 2014

My rating:

As a teacher, I have stumbled upon linguistic jewels for many years, in my students compositions and tests.  Sometimes I happened to hear them at TV or in the street, or read them in the press.

I intended, just like Richard Lederer, to make someday a book out of them, but I never imagined this book as a mere anthology – at the end of the day, how long can you laugh while reading page after page of jokes? How many spoons of honey can you eat before becoming sick? In other words, the real challenge is to seek a certain approach, either stylistic, philosophic and/ or linguistic, around which to organize the material.

These are my two main complaints regarding Anguished English: the careless organization of the contents (in spite of its chapters and subchapters, which could have been regrouped more efficiently to avoid repetition anyway)  and the hybrid character: it could have been either an anthology or a linguistic study but it’s both and finally neither.

Aurora Liiceanu - Alice Năstase, "Dincolo de bine, dincoace de rău"

 – e-book

Perioada lecturii: 23 iunie – 14 iulie 2015

Votul meu:

Poetizarea derizoriului și efectele ei terapeutice

Am citit nu demult Femei celebre pe divan, în care autoarea Catherine Siguret, după ce oferea un portret oarecum deformat unor personalități feminine, din cauza preocupării excesive pentru elementele de senzațional din biografia lor, îl completa cu scurte analize de comportament realizate de diverși psihologi sau psihiatri, poate în scopul de a descifra enigma succesului lor, ori poate pur și simplu pentru că, la fel ca orice jurnalist care se respectă,  se simțea datoare să alimenteze foamea cititorului de senzațional.

Același model hibrid îl oferă cartea pe două voci și cu titlu nitzscheean a Aurorei Liiceanu și a lui Alice Năstase, Dincolo de bine, dincoace de rău, cu deosebirea că informațiile biografice au fost înlocuite aici cu o monografie a sentimentului iubirii. Nu știu (și mi-e lene să sap) dacă asemănarea între cele două opere este întîmplătoare sau nu, dar efectul este același, din păcate: în ciuda unei premise interesante (într-un veac care disprețuiește canoanele și căruia îi place să se joace impudic cu forme și materiale atît de diferite încît pînă mai an nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să le pună alături), volumul acuză totuși o lipsă de unitate structurală greu de pus pe seama unor tehnici ingenioase de contrariere estetică, dat fiind că disonanța dintre cele două voci – una prea sprințară, cealaltă prea serioasă – e uneori insuportabilă pentru ureche, iar efortul de înfrumusețare a superfluului devine cîteodată de-a dreptul ridicol, ca un scafandru care s-ar echipa din cap pînă-n picioare ca să sondeze o baltă a cărei apă îi ajunge abia pînă la genunchi.

Catherine Siguret, "Femei celebre pe divan"

 – e-book

Traducător Laszlo Alexandru

Perioada lecturii : 8-27 mai 2015

Votul meu: 

Deşi se pare că a scris peste 50 de cărţi, trebuie să recunosc că nu ştiam nimic despre Catherine Siguret cînd m-am apucat de citit Femei celebre pe divan, carte pe care de altfel am căpătat-o graţie generozităţii domnului Laszlo Alexandru,  excelentul ei traducător şi căruia îi mulţumesc pe această cale.

Ei bine, lectura s-a dovedit interesantă, şi în perfect acord cu orizontul de aşteptare al titlului : scriitoarea alege cîteva femei celebre fie din sfera literaturii (ca Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf sau Colette), fie din sfera politicului şi/ sau a socialului (ca Lady Diana sau Jackie Kennedy), fie din sfera show-biz-ului cinematografic sau muzical (ca Dalida, Maria Callas, Édith Piaf, Josephine Baker sau Marlene Dietrich), le schiţează o scurtă biografie după care dă cuvîntul unui psihanalist sau unui psihiatru să le comenteze comportamentul.

Cella Serghi, "Pînza de păianjen"

 – e-book

Perioada relecturii: 6 – 23 februarie 2015

Votul meu:

Nu ştiu de ce am simţit nevoia să recitesc romanul Cellei Serghi, după mai bine de 20 de ani. Poate pentru că aminteşte de el Mihail Sebastian în Jurnalul său, Jurnal care mi-a trezit nostalgia lecturilor din liceu, cînd priveam cu atîta admiraţie spre literatura noastră interbelică.

Din păcate, trecerea timpului nu mi-a schimbat impresia: acum ca şi atunci, nu pot vedea în Cella Serghi decît o autoare pasabilă, de vacanţă, fără vreo pretenţie reală la un loc alături de monştrii noştri sacri a căror contemporană a fost. Scriitura sa rămîne pentru mine în categoria chick-lit, prin miza pe sentimentalism şi melodramă, amestecate (ceea ce o salvează, oarecum) cu descrieri de bună forţă evocativă.

Anișoara Odeanu, "Anotimpul pierdut"

– e-book

Perioada lecturii : 18 decembrie 2014 – 15 ianuarie 2015

Votul meu :

Mă întreb din ce motiv i-o fi schimbat Editura Eminescu Anișoarei Odeanu. la reeditarea în 1971, titlul romanului, din Călător din noaptea de Ajun (așa cum apare el în 1936), în Anotimpul pierdut. Să fi fost din motive strict comerciale sau poate din cauza unei vagi conotații religioase a primului titlu? Habar n-am, dar schimbarea nu mi se pare un cîștig, nici din punct de vedere stilistic, nici măcar publicitar. 

În altă ordine de idei, îmi propusesem de multă vreme să citesc acest roman, pe care-l amintește și Mihail Sebastian în Jurnalul său (e adevărat, doar ca să-l înțepe un pic pe Camil Petrescu, care ar fi sfătuit-o pe autoare să-l șteargă din dedicație pe Sebastian și să-l lase doar pe el), mai ales că știam că George Calinescu o numise „întîia ingenuă a literaturii române”. Acum constat că ar fi fost probabil  o idee mai bună să încep cu poezia ei, căci am pățit ca-n proverbul acela cu pomul și cu sacul. Vreau să spun că nu am găsit prea multe argumente (pe lîngă vocea feminină și cîteva găselnițe stilistice) ca să-l înscriu printre operele memorabile ale literaturii noastre. Dimpotrivă, dacă ar fi să-l caracterizez cu un singur cuvînt, acela ar fi – banal. Banal în sensul de cuminte, în contextul în care nu propune (și nici nu ascunde) nimic extraordinar, ca să folosesc un truism. Nici în structura epică, nici în construcția personajelor, nici în perspectiva narativă, cu toată prefața extrem de laudativă a lui Camil Petrescu. Să vedem.