Tuesday, 7 November 2017

Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.



Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:



Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”
Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.


E ceea ce s-a apucat să facă și preaînțeleptul Mao, care în 1968 găsește „soluția finală” de stîrpire a clasei intelectuale: adulții să fie împiedicați să profeseze, iar copiii lor să fie reeducați prin muncă: astfel, tinerii care terminau gimnaziul nu mai aveau voie să se înscrie la liceu, nici cei care absolviseră deja liceul la facultate (toate universitățile fuseseră oricum închise) ci erau trimiși la țară, unde țăranii săraci și în mare parte analfabeți dar nativ înțelepți, aveau să facă din ei oamenii noi de care avea nevoie regimul.

Despre doi asemenea tineri este vorba în romanul cu accente autobiografice al lui Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”. În vara lui 1973, naratorul, vinovat că era fiu de medici a căror „modestă reputație provincială” îi transformase ad-hoc în „autorități savante împuțite”, și prietenul său Luo, al cărui tată, dentist renumit în toată China, îndrăznise să se laude că ar fi tratat dinții marelui conducător, sînt trimiși într-un sătuc uitat de lume, dar situat pe un munte cu nume simbolic-ironic: Muntele Fenixului Ceresc și găzduiți într-o casă fără geamuri și fără mobilier, de fapt un hambar construit pe piloni și sub care se afla cocina de porci a satului.

Ceea ce face dintr-un roman care abia depășește suta de pagini  o operă remarcabilă este construcția narativă ca să zic așa filmografică (că nu degeaba autorul este dublat de cineast): printr-o serie de stop-cadre care elimină de minune orice balast explicativ, cititorul este pus simultan în fața unui roman istoric, a unui bildungsroman și a unui roman de dragoste, unificate de supratemă: rolul cărților în viața omului. Mai mult, procedeul stilistic fundamental, evadarea în ironie, nivelelează  cele trei planuri, atenuînd atît caracterul sumbru al peisajului exterior cît și accentele tragice ale celui interior.

Din punct de vedere istoric, China lui Mao Tze Dun este reconstituită prin mici scene semnificative pentru repercursiunile comunismului asupra celor trei clase sociale: țăranii, muncitorii și intelectualii. Pitorescul lugubru al satului comunist este surprins impecabil de ochii unui narator care și-a pierdut poate naivitatea, dar nu și simțul umorului. Cătunul uitat de lume este tragi-comic cu țăranii săi care n-au văzut în viața lor o vioară sau un ceas deșteptător, și cu primarul care este atît de fascinat de filmele povestite încît îi scutește o dată pe lună pe băieți de muncă trimițîndu-i la cinematograf în orașul aflat la două zile distanță ca să vadă filmul cel nou, cu condiția să i-l povestească apoi „de-a fir-a-păr, în tot atîta timp cît ținuse și spectacolul”.

Muncitorii, departe de imaginea propagandistică de pe copertele noilor manuale școlare, unde „vedeai câte un muncitor cu șapcă și brațe musculoase ca ale lui Stallone, care ridica un baros”, sînt recrutați adesea din rîndul foștilor intelectuali ale căror profesii au devenit desuete, ca aceea a bătrânului pastor, forțat să măture străzile orașului spre batjocura copiilor. Scena agoniei sale pe patul de spital, înconjurat de rude care stau cu un aparat de înregistrat la căpătîiul lui implorîndu-l să spună un citat din Mao, ca să afle nepoții că bunicul lor nu mai este reacționar, nu mai are nevoie de nici un fel de comentarii.

Poziția etern ambiguă a clasei intelctuale, atît cea matură, care se lasă cu ușurință coruptă moral („Era greu de înțeles, dar „intelectualii burghezi”, cărora comuniștii le făcuseră zile amare, erau, sub aspectul moralității, tot atât de neînduplecați ca și prigonitorii lor.”) cît și cea tînără, care învață temeinic cum să se fofileze în sistem, este ilustrată excelent de către familia Ochelaristului, un tînăr trimis ca și ei la muncă din cauza originii nesănătoase: are tată scriitor și mamă poetă. Ochelaristul, posesor al unui geamantan cu cărți la care jinduiesc cei doi eroi și din care nu  vrea să împrumute nimic, află de la mama lui că ar fi posibil să-și scurteze pedeapsa colecționînd cîntece folclorice pe care să le publice mai apoi în revista orașului. Pentru că nu a reușit să-l convingă pe bătrînul morar să i le spună,  promite celor doi să le împrumute cărți dacă vor izbuti ei s-o facă. Luo și naratorul se întorc victorioși cu o colecție de versuri ghidușe avînd ca protagoniști niște păduchi (că tot forfoteau în patul bătrînului), compuse mai toate în acest gen:

Un păduche nu se sperie Nici de piepten, nici de perie/ Că păduchelui i-e frică,/ Doar de apa clocotită;/ Dar pe-o fată, să-mi ziceți/ Cine-o băga-n sperieți?/ Frică i-e, când iese-n prag,/ Să n-o prindă vreun moșneag.

Ochelaristul, al cărui simț practic nu mai lasă loc și de simțul umorului, este indignat la auzul  unor asemenea versuri absolut nepublicabile. Mai mult, spre indignarea tinerilor, care le savuraseră umorul candid, îi vine ideea de a le adapta ca să sune revoluționar:

Dar păduchii de burjui,/ Îmbuibați și nesătui,/ Ei de cine se-nfioară?/ De mânia proletară!


Ca bildungsroman, opera urmărește procesul de maturizare al lui Luo și al naratorului (și într-un sens chiar al Micuței Croitorese), sub influența cărților pe care le descoperă (desigur!) exact în momentul în care le sînt interzise. Prima carte pe care o citesc în munți, împrumutată de la Ochelarist, este Ursule Mirouët, de Balzac. Atît de impresionat de lectură este naratorul încît, în scena-cheie a romanului, se hotărăște, în lipsa hîrtiei, să copieze un fragment (acela în care Ursule călătorește în vis) pe pielea cojocelului său, muncă la fel de dificilă ca a scribilor de odinioară:

Nu era ușor să scrii cu stiloul pe o piele de oaie bătrână; era mată, aspră și, ca să pot copia cât mai mult, trebuia să adopt o scriere simplificată, ceea ce necesita o concentrare extraordinară. Când am terminat de mâzgălit toată suprafața pieii, până la mâneci, degetele mă dureau de parcă mi-erau rupte; într-un târziu, am adormit.

Cărțile le dau curajul de a-și asuma pe rînd mai multe roluri, transformîndu-i din adolescenți în adulți. Mai întîi, ca apostolii de altă dată, își asumă sarcina luminării maselor, ca să folosesc ușor ironic un termen iluminst, cu o îndrăzneală ce frizează adesea imprudența. Pentru că toate cărțile, cu excepția celor „ale lui Mao și ale partizanilor săi sau cele pur științifice” sînt interzise, tinerii transformă literatura scrisă în literatură  orală, povestindu-le sătenilor ce au citit și riscînd să fie aruncați la închisoare (primarul care ascultă la ușă povestea lui Monte Cristo chiar îi amenință s-o facă pe motiv că eroul e un burghez reacționar).

Îndrăgostiți de aceeași fată, o micuță croitoreasă semianalfabetă dar de o frumusețe uimitoare, amîndoi își iau în serios rolul de Pygmalion, deciși s-o transforme pe țărăncuța de la munte într-o tînără educată, iar rezultatele nu se lasă mult așteptate, fata fiind repede cucerită de magia cuvîntului scris:

Balzac ăsta... este un adevărat vrăjitor, care a pus o mână nevăzută peste capul fetei ăsteia; era transformată, visătoare, i-au trebuit câteva momente ca să revină cu picioarele pe pământ. În cele din urmă s-a îmbrăcat cu gioarsa ta de cojoc—nici nu-i venea rău, de altfel—și mi-a spus că atingerea cuvintelor lui Balzac îi va dărui fericire și inteligență…  

În sfîrșit, aceeași dragoste de cărți pare să-i anunțe pe viitorii disidenți căci sînt de pe acum ostili regimului, nu pentru că i-a trimis la muncă ci pentru că le-a interzis lectura. Iar cînd devin în sfîrsit stăpîni pe geamantanul Ochelaristului, bucuria de a fi pus mîna pe o asemenea comoară le este întunecată de amintirea crimelor impotriva culturii săvîrșite de autorități:

— Ii urăsc pe toți cei care ne-au interzis asemenea cărți.

Ultima frază m-a îngrozit de îndată ce am rostit-o, ca și cum cineva, ascuns în beznă, m-ar fi putut auzi. Astfel de vorbe, scăpate din nebăgare de seamă, te puteau costa ani grei de temniță.


Ca roman de dragoste cartea combină ludic mai multe imagini: a Galateeei, a frumoasei adormite, a Elenei din Troia, a Emmei Bovary etc.; după ce eroii noștri îi deschid Micuței Croitorese apetitul pentru lectură, schimbîndu-i modul de a gîndi și lărgindu-i orizontul, fata îi părăsește fără nici o remușcare, din motive la fel de  superficiale la prima vedere ca ale Emmei:

Mi-a zis că Balzac a ajutat-o să-nțeleagă un lucru: că frumusețea unei femei este o comoară neprețuită.

Si totuşi, bovarismul Micuței Croitorese este oarecum înșelător. Ca și cei doi tineri, fata trece printr-un proces de maturizare care o va îndrepta, în funcție de calea pe care o alege, fie în direcția eroinei lui Flaubert, fie în direcția celei a lui Balzac, fie într-o direcție neașteptată, numai a ei. În orice caz, trădarea tinerei îi lasă pe cei doi deconcertați și furioși, incapabili să înțeleagă de ce experimentul Pygmalion a eșuat:

Rezultatul final al acestei transformări, al acestei reeducări balzaciene se ghicea cumva, inconștient, în fraza lui Luo, dar noi nu-l intuiam câtuși de puțin. Să ne fi lăsat îmbrobodiți de îngâmfare în asemenea hal? Supraapreciaserăm oare virtuțile iubirii? Sau, pur și simplu, nu pricepuserăm esențialul din toate romanele citite?


Finalul reunește genial cele trei planuri: gestul lui Luo de a arde cărțile din geamantan pentru că le consideră vinovate de pierderea iubitei sale seamănă doar la prima vedere cu acțiunile Gărzilor Roșii; faptul că auto-daféul este acompaniat de muzica funebră a viorii naratorului îl transformă într-un soi de catharsis, într-o promisiune de renaștere spirituală: cărțile care i-au îmbătat pe eroi ajutîndu-i să înfrunte realitatea atunci cînd n-au substituit-o de-a binelea, îi învață acum lecția ultimă și cea mai importantă: gratuitatea artei, funcția ei fundamentală care nu este etică, ci estetică. 

No comments:

Post a Comment