Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011

Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :

 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Matei Brunul este așadar, o carte despre comunism. Mai precis, despre acel obsedant deceniu pe care-l identificăm azi din ce în ce mai puțin cu covrigii pe care-i evoca nostalgic Marin Preda și  din ce în ce mai mult cu colectivizarea forțată, cu iadul de la Jilava și  Pitești, cu entuziasmul sforăitor proletcultist și  așa mai departe. Fundalul pe care se desfășoară povestea personajului principal este reconstituirea meticuloasă și absolut credibilă din punct de vedere istoric a acelei epoci kafkiene cu arestările ei absurde, cu interogatoriile brutale și  procesele de fațadă, cu reeducarea în gulagurile românești  și  cu obsesiva propagandă comunistă, care-i obliga pe deținuți să cînte convingător în drum spre muncă, într-un cor „cu niște note aproape vesele, aproape soldățești, aproape eroice, un cîntec de ispășire în fapt:

La canal, să ștergem pata

Negrelor greșeli trecute,

Drum deschidem cu lopata,

Cu elanuri renăscute.”

Romanul urmărește două planuri compoziționale – al trecutului și al prezentului, cu un trecut înaintînd inexorabil dar inutil spre un prezent pe care nu-l va putea dezgheța vreodată, căci personajul si-a pierdut pentru totdeauna memoria a douăzeci de ani din viață. Două cîrlige narative leagă cu îndemînare cele două planuri: amnezia și  marioneta.

Motivul amneziei, cu toate conotațiile sale simbolice, ar putea părea atît uzat, cît și oarecum strudent (la urma urmelor e preferatul literaturii de senzație și a celei sentimentale). Romanul îi deschide însă cîteva posibilități nebănuite, exploatîndu-i tocmai această artificialitate pentru a pune mai bine în valoare tema destinului strivit de istorie. Astfel, nu numai că eroul uită douăzeci de ani din viață, dar, uitînd tocmai perioada de la plecarea din România la 16 ani pînă aproape de ieșirea din închisoare, el își  uită tocmai  anii formativi și  pe cei de penitență, devenind o tabula rasa ideală pentru comuniștii obsedați de învățăturile lui Makarenko și  care văd în el cobaiul ideal pentru aplicarea acestora nu numai în închisori și  în scoli, dar și  în libertate. Tovarășul Bojin, un securist fără prea multă carte și imaginație, va fi desemnat cu implementarea acestor învătături pe care nu le-a studiat vreodată, educîndu-l pe erou în ciuda unor vagi mustrări de cuget, pentru că oricum niciodată adevărul său interior (care-i spune ca tânărul e o victimă) nu e contrazis de cel oficial (care-i spune că șefii au totdeauna dreptate):

După acea audiență, își  refuzase orice alte întrebări. „Makarenko să fie, dacă așa trebuie“, își  spusese de multe ori, mai ales atunci cînd vreun sentiment de compasiune, apărut din senin, îl obliga să penduleze, cum n-ar fi vrut, între cele două tipuri de adevăr în care credea.

Al doilea cîrlig narativ este motivul marionetei, care așa cum observa Alex Goldiș într-una dintre cele mai bune recenzii pe care le-am citit despre roman, „Obsedantul deceniu“ re-brănduit  (publicat în România literara în 2012), suferă un proces de „internalizare”: dacă în trecut marioneta a fost pasiunea și  meseria lui Bruno Matei, fiind principalul motiv al reîntoarcerii în țară după război, ea devine în prezent alter ego-ul său, un Pinocchio fără ambiția de a deveni uman, pentru că, odată cu amintirile și-a pierdut și interesul pentru propria sa persoană, lăsând regimul, fără vreo împotrivire sau vreo urmă de curiozitate să-i descopere „centrul de greutate” pentru a-i manevra cu ușurință sforile:

„Orice mișcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mînuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaște, îl simte pînă la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sînt doar niște pîrghii, pendule, se mișcă pe linia dorită de el. Forța gravitației își  face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă ușor de găsit, e tocmai acel centru de greutate.”

Transformat din marionetist în marionetă, ochii goi cu care privește lumea i-au făcut pe unii critici sa-l asemene cu Idiotul lui Dostoievski, comparație hazardată, zic eu, nu numai pentru că pune pe aceeași treaptă o capodoperă și un roman, e drept, onorabil, dar atît, cît și  pentru faptul că trăsătura fundamentală de caracter a prințului Mîskin și  anume credința nestrămutată în Frumusetea care va salva umanitatea îi dă o măreție exemplară tocmai prin donquijotismul ei, în timp ce trăsătura fundamentală a lui Matei Brunul, resemnarea mioritică, îi dă doar un aer patetic și un pic iritant.

El, Brunul, Bruno Matei pe numele său din acte, avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase cîndva.

De fapt, asemănarea cu Miorița e chiar mai mare decît pare la prima vedere. Ca și ciobănașul moldovean, eroul nostru are doi tovarăși pe care la început îi ascultă și iubește necondiționat, Bojin și  Eliza; la fel ca în baladă, cei doi îl sacrifică fără scrupule în interes propriu – Bojin pentru a avansa pe scara socială, Eliza pentru a fugi peste graniță. Deși trădarea celor doi devine evidentă, Brunului nu-i trece prin minte să-i condamne sau să-i pedepsească, nici să se revolte împotriva destinului care-i pregătește probabil alți ani grei de închisoare pentru că a ajutat-o pe Eliza să fugă; el se mulțumește doar să-i azvîrle Elizei, peste gardul de la graniță, marioneta sa, ca pe un executor testamentar la fel de improbabil ca miorița laie pe lîngă ucigașii săi morali.

Deși structura narativă este destul de solida, stilul, așa cum observa și  Gabriela Gheorghișor în  recenzia sa, Păpușari și  marionete  (din aceeași Românie literară), poate tocmai pentru că mizează prea mult pe minimalism, cu parabola sau un pic cam prea evidentă, cu paralelismele și  jocurile  de cuvinte uneori facile, este mai puțin impresionant:

Se trecuse, gîndea uneori amuzat Dumitru Bojin, de la o epocă în care se practica exploatarea omului de către om la una în care, cu mijloace moderne, scopul final devenise modelarea omului de către om.

Cu excepția acestor cîteva (de altfel mici) obiecții, Matei Brunul mi s-a părut un roman interesant, bine construit, care poate fi alăturat fără rezerve altor titluri din literatura noastră contemporană de certă valoare.

Ca o paranteză finală, că tot am pomenit de recenzia Gabrielei Gheorghișor, încă o dată mă văd nevoită să-mi exprim dezamăgirea cu privire la unii critici literari ai noștri mai noi, a căror lipsă de acuratețe e cu atît mai puțin scuzabilă cu cît semnează articole în reviste de prestigiu. Cum este posibil (și-mi vine să ridic mîna la cer acuzator ca nevasta lui Moromete) să scrii despre o carte pe care tocmai ai citit-o rebotezîndu-i personajele, mai ales în cazul romanului de față, care are doar cîteva, s-o numești adicătelea Luiza pe Eliza, și nu o dată, ci de mai multe ori?