Milan Kundera, "Cartea rîsului şi a uitării"

– e-book

Perioada lecturii: 16-23 septembrie 2014

Votul meu :

Despre îngerii uitării şi demonii rîsului

Trec anii şi vremurile acelea comuniste de lipsuri materiale şi spirituale, îndoctrinare politică şi batjocură intelectuală par din ce în ce mai îndepărtate. Trec anii şi frustrările de atunci par exagerate şi le rememorăm sub cenzura ironiei şi a minimalizării, transformîndu-le în anecdote şi poate în mituri urbane. La urma urmelor, e adevărat ce spune Kundera, că istoria nu se scrie sub ochii noştri, ea se uită acolo, printre adevărurile  trunchiate din documentele oficiale şi evocările dramatice dar personale din literatura exilului.

Si totusi e ceva dureros de familiar în lectura cărţilor lui Milan Kundera. E un univers acolo pe care am prefera să-l uităm de jenă că am contribuit la clădirea şi menţinerea lui, în care am trăit cu aceleaşi frustrări, sentimente amestecate, frică abjectă şi ură neputincioasă şi dispreţ ascuns, prea laşi or prea cinici ca să ieşim din hora minciunii, horă care credeam (altă scuză, desigur) că va dura veşnic şi se va mări necontenit, pînă cînd va cuprinde întreg universul, devenind nu numai un etalon social, dar şi moral, spre veşnica ruşine a celor excluşi din cerc:

...da, zburau cu toţii deasupra pieţei Sfintului Vaclav, hora lor aducea cu o uriaşă cunună ce se avînta spre înălţimi, în timp ce eu alergam pe pămînt şi priveam după ei, şi ei pluteau în sus îndepărtîndu-se mereu, săltînd în zbor piciorul drept spre stînga si stîngul spre dreapta, şi sub ei se afla Praga cu cafenelele ei gemînd de poeţi, cu închisorile gemînd de trădători ai poporului, iar la crematoriu avea loc incinerarea unei deputate socialiste şi a unui scriitor suprarealist –

A fi sau nu în horă – iată marea dihotomie, nu numai de fond (structura societăţii evocate), dar şi de formă (structura textului). O sugerează titlul, cu permutările sale ambigui (să rîzi şi să uiţi; să rîzi ca să uiţi; să uiţi să rîzi; să rîzi ca să nu uiţi etc.) şi o adînceşte dublul fir narativ. Pe de o parte  este reconstituită, cu sprijinul datelor istorice, atmosfera socio-politică a Cehiei comuniste de-a lungul a aproximativ trei decenii, cu scopul declarat de a contracara eforturile oficiale de a îneca în uitare tot ce lezează imaculata imagine politică a ţării:

Rusia, care scrie marea fugă pentru tot globul pămîntesc, nu putea să tolereze ca notele ei să se risipească. În ziua de 21 august 1968, a trimis în Cehia o armată de o jumătate de milion de oameni. (...)

 Aşa se face că astăzi, în Cehia, aniversarea zilei de 21 august rămîne trecută sub tăcere, numele celor ce s-au ridicat împotriva propriei lor tinereţi fiind şterse cu grijă din memoria ţării, asemeni unei greşeli din tema unui şcolar.

Pe de altă parte sînt prezentate şase istorioare disparate, fiecare cu personajele ei, care însă sînt unite de avertismentul naratorului că nu sînt decît faţete ale unei singure poveşti, cu un singur personaj:

Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variaţiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situaţii unice, a cărei înţelegere se pierde pentru mine în nemărginire.

E un roman despre Tamina şi, din clipa în care Tamina părăseşte scena, devine un roman pentru Tamina. Ea este personajul principal şi principalul ascultător, toate celelalte întîmplări fiind o variaţiune a propriei sale poveşti, ce se unesc în viaţa ei ca într-o oglindă.

Un „roman” care, în 1979, cînd a apărut, a contrariat critica, pentru că părea să contrazică definiţia romanescă bătută în cuie de teoria literară. De altfel John Updike, într-o briliantă recenzie apărută în New York Times, îl numeşte simplu, cu vorbele autorului, „carte”, refuzînd să-l încadreze în canoane.

Originalitatea operei nu constă însă numai în structura atipică ci şi în răsturnarea axei de valori întronate de bunul simţ comun. Pornind de la principiul că „A concepe diavolul ca pe un partizan al Răului, iar îngerul ca pe un combatant al Binelui, înseamnă a accepta demagogia îngerilor”, textul schimbă constant sensul importanţei evenimentelor, a simbolurilor, a gesturilor şi în final al creaţiei însăşi. Hohotul homeric al diavolului aruncă o lumină necuviincioasă asupra sacrei munci a îngerilor de a transforma societatea într-una ideală, în care trădătorii sînt pedepsiţi cu uitarea iar dansatorii din horă se înalţă glorios pe cerul patriei.

Diavolul rîde nu numai pentru că atunci cînd îngerii au şters imaginea lui Clementis, considerat trădător, din fotografia istorică a lui Klement Gottwald din 1948, au uitat că gestul prin care a vrut să-l apere de frig pe conducătorul comunist, era şi el imortalizat: „Din Clementis n-a mai rămas decît căciula de blană pe capul lui Gottwald.” Rîde şi pentru că toată politica şi îngerii ei nu valorează mare lucru pentru omul simplu, aşa cum o dovedeşte povestea mamei care la invazia tancurilor ruseşti în Cehia era mai supărată pe vecinul care promisese că vine să-i culeagă perele şi nu se ţinuse de cuvînt decît pe evenimente. La urma urmelor, e o chestiune de perspectivă. Sau poate de intrare în normal, oricare ar fi acesta:

Mama şi lumea ei aducînd cu o pară uriaşă pe care se aşezase un tanc rusesc cît o buburuză.

La urma urmelor, ce este istoria decît rîsul satisfăcut sarcastic al diavolului?