Denis de Rougemont, "Iubirea şi Occidentul"

– e-book

Perioada lecturii : 24 februarie – 9 martie 2015

Votul meu : 

      Am citit undeva că eseul lui Denis de Rougemont ar fi prima operă care analizează extensiv iubirea. Nu am verificat afirmaţia dar, deşi îmi vin în minte şi alte opere, ca Despre pasiunile sufletului a lui Descartes sau Despre iubire a lui Stendhal, Iubirea şi Occidentul rămîne cartea pe care aş recomanda-o în primul rînd celor interesaţi de acest subiect surprinzător de puţin studiat, dacă ne gîndim că nimeni n-a contestat încă adevărul celebrei afirmaţii danteşti despre iubirea care mişcă soarele şi celelalte stele.

      Premisa eseului scriitorului elveţian este aparent provocatoare: căsătoria şi iubirea nu sînt compatibile. Pentru a o demonstra, autorul pleacă de la mitul lui Tristan şi al Isoldei aşa cum apare el în literatura trubadurilor din secolul al XII-lea, mit care ar revela, pe de o parte, că o întreagă literatură s-a născut de pe urma crizei căsătoriei şi pe de altă parte că amorul-pasiune nu este iubirea de celălalt, ci iubirea de iubire. Denis de Rougemont pune aşadar în antiteză cele două concepte, afirmînd că au origini diferite : amorul-pasiune a fost inventat de tradiţia cavalerească (care, după cum vom vedea, ascultă de credinţe misterioase, eretice), în timp ce instituţia căsătoriei a fost consolidată de obiceiurile feudale (prin Biserică).

      Această dihotomie ar putea lămuri nu numai unele contradicţii sau aparente inconsistenţe din roman, ci şi idealizarea cuplului, căci Tristan e prezentat de poeţii secolului al XII-lea (atât de exigenţi atunci cînd era vorba de onoare, de fidelitate faţă de suzeran) ca un model de cavalerism, iar Isolda ca o doamnă plină de virtute. De fapt, condamnarea căsătoriei de către iubirea-pasiune este reflectată într-un dublu conflict: tematic, intrinsec operei, între tradiţia cavalerească şi obiceiurile feudale, care transformă baronii, în fond apărători ai onoarei regelui conform legilor moralei feudale, în „necredincioşi" care trădează tainele iubirii curteneşti, conform legilor iubirii din Gasconia; şi extern, al epocii, între fidelitate şi căsătorie, în contextul în care aceasta din urmă devenise un simplu prilej de îmbogăţire şi se dezlega foarte uşor de Biserică (cel mai invocat motiv fiind incestul – se descoperea brusc că mirii sunt rude de gradul patru).

      Iubirea-pasiune a apărut în Occident ca o repercusiune a creştinismului (şi în special a doctrinei sale referitoare la căsătorie) asupra sufletelor în care subzista un păgînism firesc sau moştenit. (s. a.)

      Aplecîndu-se asupra izvoarelor religioase ale mitului, Denis de Rougemont emite o teorie care a dat naştere unor interminabile polemici, aceea că mitul lui Tristan ar putea fi interpretat ca o alegorie a credinţei catarilor, sectă religioasă de la care ne-au rămas foarte puţine informaţii, dar care, între altele, se opunea atît căsătoriei cît şi procreaţiei, considerate drept legi impuse de Prinţul întunericului cu scopul de a ţine sufletele încarcerate în trupul efemer. În această alegorie „Doamna” devine o noţiune abstractă - nostalgia spre absolut. 

      După ce trece în revistă aspectele erosului în platonism, druidism, maniheism şi succesorul lor - catarismul, credinţe pentru care  Erosul era sinonim cu tendinţa spre infinit, transcendent, şi era eliberat de sexualitate dar "lua drept simbol atracţia nocturnă dintre sexe”, autorul îl opune iubirii creştine, pe care o numeşte agape şi care este sinonimă cu prezentul, cu imanenţa. Spre deosebire de antici, la care căsătoria avea doar o semnificaţie utilitară, limitată, şi care admitea concubinajul, căsătoria creştină devine o taină sfîntă, care impune fidelitate. Dar fidelitatea este greu de suportat pentru omul de rînd, care se refugiază în iubirea-pasiune, formă pămîntească a cultului lui Eros, care „a cuprins sufletul elitelor imperfect convertite şi care sufereau de pe urma căsătoriei”. Astfel se naşte „cortezia” sau iubirea curtenească din secolul al XII-lea, aşa cum apare ea în poezia trubadurilor, cu acel caracter retoric pronunţat, slăvind iubirea neconsfinţită prin căsătorie,

...întrucît căsătoria nu înseamnă decît unirea corpurilor, în timp ce „Amor", Erosul pur reprezintă avîntarea sufletului spre unirea luminoasă, dincolo de orice iubire posibilă în această viaţă. Iată de ce Iubirea presupune castitate.

      Acest „Eros pur”, opus lui Agape creştin, care ar explica unele trăsături comune catarilor şi trubadurilor (de la dezvoltarea unor teme ca dispreţul faţă de căsătorie, de feudali şi de Biserică, proslăvirea virtutilor castităţii, etc., pînă la adoptarea aceleiaşi vieţi rătăcitoare ca a „desăvîrşiţilor" – cum erau supranumiti catarii, care băteau drumurile doi câte doi, sau la preluarea de trubaduri a unor expresii din liturghia catarilor), ceea ce îl conduce pe autor la concluzia că iubirea-pasiune descrie de fapt o erezie creştină, determinată istoric. Mai mult decît atît, criza actuală a căsătoriei s-a născut din conflictul dintre aceste două tradiţii religioase, ale căror semnificatii s-au păstrat doar în subconştient.

      Studiul continuă cu o foarte interesantă analiză a laicizării şi a vulgarizării mitului în literatură. Desacralizarea ar începe în secolul al XIV-lea, odată cu înăsprirea măsurilor bisericeşti împotriva ereticilor, mărturie stînd Romanul celor două roze, în care raţiunea triumfă asupra spiritului. Romanul comic reduce apoi mitul la triunghiul conjugal, iar în secolul al XVII-lea happy-end-ul reduce pasiunea la „passionettes”, transformîndu-l pe Eros într-un copil bucălat şi năzuros. Peste imaginea lui Tristan se suprapune cea a lui Don Juan, opusul său, care îmbină „cele două trăsături atât de tipice epocii: întunecarea şi ticăloşia, antiteză cu adevărat perfectă a celor două virtuţi slăvite de iubirea cavalerească: puritatea şi curtoazia”.

      Acest eşec al sublimului este semnificativ ilustrat de eseul Despre iubire al lui Stendhal, care transformă tragedia în vodevil, reducînd iubirea pasională la o simplă eroare, rectificabilă prin ceea ce romancierul numeşte « de-cristalizare » (întoarcerea la realitate). 

În plan social, imaginea căsătoriei cunoaşte şi ea o curbă descendentă, de la sfînta taină la care o ridicase morala creştină a evului mediu, la trivializarea modernă, explicată din nou prin incompatibilitatea dintre pasiune şi căsătorie: ori de cîte ori pasiunea se stinge, partenerii divorţează pentru a fi liberi să caute alta.

      Considerînd că această vulgarizare a sentimentului cauzată de influenţe externe de un gust îndoielnic (imaginea hollyoodiană a idealului feminin, de exemplu), coboară fiinţa umană la un nivel de mediocritate insultător, autorul propune, în spiritul filosofiei personaliste al cărui adept a fost, în locul iubirii-pasiune, care nu e iubire adevărată dat fiind că pasiunea se manifestă mai ales în absenţa celuilalt (Tristan o iubeşte pe Isolda doar cînd este despărţit de ea), iubirea-acţiune bazată pe fidelitate, singura care înnobilează cuplul, transformînd căsătoria într-un act serios irevocabil. A iubi, spune autorul,  este un act, nu o stare, ca a fi îndrăgostit, şi ca orice act presupune responsabilitate, luciditate, spirit de sacrificiu şi respect faţă de celălalt.

      Iubirea sălbatică şi naturală se manifestă prin viol, dovada de iubire la toate popoarele barbare. Dar violul, ca şi poligamia, dezvăluie faptul că bărbatul nu este încă in stare să înţeleagă, la femeie, realitatea persoanei. Cu alte cuvinte, el nu ştie încă să iubească. Violul şi poligamia o privează pe femeie de calitatea ei de egală – reducînd-o la sex. lubirea sălbatică depersonalizează relaţiile umane. Dimpotrivă, bărbatul care se stăpîneste o face nu din lipsă de ,,pasiune" (în sensul de temperament), ci tocmai pentru că iubeşte şi pentru că, în virtutea acestei iubiri, refuză să se impună, refuză să recurgă la o violenţă care neagă şi distruge persoana. El dovedeşte astfel că doreşte mai întîi de toate binele celuilalt. Egoismul său trece prin celălalt. Trebuie să recunoaştem că aceasta este o revoluţie serioasă.

      Si astfel vom putea depăşi formula absolut negativă şi privativă a lui Croce, definind, în fine, căsătoria ca acea instituţie care îngrădeşte pasiunea nu prin morală, ci prin iubire. (s. a.)

      A doua ediţie a eseului include un post-scriptum în care autorul răspunde pe larg criticilor înverşunaţi ai operei sale cu argumente pe care nu le mai reiau aici, fie pentru că apropierea dintre trubaduri şi catari o consider mult prea seducătoare din punct de vedere literar ca să îmi mai bat capul cu adevărul istoric (destul de plăpînd, în multe cazuri), fie pentru că mi se pare absurd să i se reproşeze că ar fi  afirmat că iubirea este incompatibilă cu căsătoria cînd a conchis foarte clar că doar un tip de iubire, iubirea-pasiune, este duşmanul acesteia.

      Am să mai adaug doar că, după părerea mea, valoarea acestei cărţi extraordinare nu  stă numai în curajul de a propune şi a argumenta cu siguranţă erudită teze controversate ca aceea a legăturii dintre trubaduri şi catari, sau în analiza şi demistificarea resorturilor intime ale sentimentului, ci şi în calda pledoarie prin care imaginea căsătoriei este răscumpărată, revalorizată prin îmbinarea sentimentului cu respectul faţă de celălalt. În timp ce pasiunea este individuală, egotistă, căsătoria este altruistă, un angajament care reinterpretează propriile priorităţi în funcţie de celălalt şi care redă astfel fiinţei umane grandoarea eroică, prin recuperarea demnităţii pierdute odată cu fuga după pasiunile efemere, superficiale, influenţate de Hollywood şi de literatura de duzină.

      Oamenii căsătoriţi nu sînt nişte sfinţi, iar păcatul nu este o eroare la care putem renunţa într-o bună zi pentru a îmbrăţişa un adevăr superior. Ne aflăm fără încetare in miezul luptei dintre fire şi har. Fără încetare nefericiţi, apoi iar fericiţi. Dar perspectiva nu mai este aceeaşi. O credinţă, păstrată în Numele acelor lucruri care nu se schimbă la fel ca noi, îşi dezvăluie încetul cu încetul taina: dincolo de tragedie există iarăşi fericirea. O fericire care seamănă cu cea trecută, dar care nu mai aparţine formei acestei lumi, căci ea este cea care preface lumea. (s. a.)