Umberto Eco, "Cimitirul din Praga"

 Il cimitero di Praga - traducere Ştefania Mincu, Polirom, Iaşi 2011

Perioada lecturii: 17-31 mai 2012

Votul meu: 

Ca şi în cazul lui David Lodge sau al lui George Călinescu, citindu-l pe Eco descoperirea păpuşarului critic/ teoretician literar în spatele operei este inevitabilă la toate nivelurile: voce narativă, construcţie de personaj, compoziţie, stil etc. Ceea ce la un scriitor, ca să zic aşa, ingenuu, pare creaţie spontană, eliberată de reguli şi precepte, la criticul dublat de creator va fi totdeauna o operă cu un background suspicios de erudit.

Si această operă de maturitate a lui Eco e poate cel mai bun exemplu în acest sens – de aceea mi-a părut în unele locuri iritant de artificială, aducîndu-mi în minte de-a valma tot felul de teorii despre naraţiune, de la Poe la Booth, Burgos, formaliştii ruşi (al căror model e chiar declarat) şi evident la Eco însuşi. De aceea, nu pot să zic ca m-a încîntat la fel de mult ca Numele trandafirului sau ca Pendulul lui Foucault (în care, deşi exista, criticul era mai puţin evident), în ciuda impecabilei construcţii romaneşti.

Ca orice operă postmodernistă care se respectă, romanul este în primul rînd o cordială parodie a mai multor tehnici narative – prin aceasta amintindu-mi de Femeia în roşu (pe care e puţin probabil ca autorul s-o fi citit). Ca şi romanul românesc amintit, ce-şi propunea să reconstituie evenimentele care au condus la arestarea gangsterului Dillinger, şi acesta foloseşte tot felul de informaţii autentice sau false pentru a "afla adevărul" despre un document istoric controversat şi anume Protocoalele înţelepţilor Sionului, broşură care continuă să facă vîlvă şi în ziua de azi, deși, asa cum ne informeaza Wikipedia,  comunitatea științifică istoriografică internațională a stabilit că este vorba despre un fals.

Personajul principal, Simonini – una dintre cele trei voci narative – presupusul autor al acestora, sintetizează caricatural o întreagă pleiadă de personaje negative din foiletoanele atît de cunoscute şi iubite în secolul al XIX-lea, într-o întruchipare a răului fără vreo calitate compensatorie. Antisemit, misogin, bipolar, criminal, plastograf, e presupusa eminenţă cenuşie din spatele mai multor evenimente istorice reale îngrămădite în carte: carbonarii şi Garibaldi, căderea lui Napoleon al III-lea şi a Comunei din Paris, afacerea Dreyfus şi evident, Protocoalele, care consemnează întîlnirea secretă a înţelepţilor sionişti în cimitirul evreiesc din Praga, unde conspiră pentru cucerirea lumii.

Ei, da, subiectul pare rupt dintr-un roman de Dan Brown, cu care a şi fost comparat de altminteri – şi pe care e absolut posibil să-l fi ironizat subtil.

Dincolo de ironii şi parodii erudite însă, frumuseţea romanului constă în subtila negociere a adevărului istoric şi literar, nu prin transformarea de personaje si evenimente reale în imagini artistice, asta se face de cînd lumea, ci prin ameţitoarea pendulare între lumea reală şi cea imaginară (în sensul irumperii irealităţii în realitate şi invers) începînd cu "dezvăluirea" (oarecum în stilul presei de senzaţie) a "adevărului" din spatele unui fals. Adică, unui document real care e un fals (deci ireal), i se dezvăluie originea şi autorul într-un mod credibil dar ireal, într-o operă literară (deci fictivă) care se bazează pe fapte reale pentru a pretinde că reconstituie adevărul istoric trecînd, după propria mărturisire, sub tăcere doar numele celor doua personaje "reale" pe baza cărora a fost creat Simonini.

Pfui, ce vă spuneam? O viziune rocambolescă proprie acelui "adevăr al minciunilor" care este opera de artă şi despre care vorbea şi Llosa. Dar şi o meditație sumbră asupra felului în care omenirea îşi justifică bestialitatea cu precepte înălțătoare, ca în fragmentul de mai jos, unde în stilul lui caracteristic, Eco n-a făcut decît să schimbe un cuvînt sau două din cîteva binecunoscute lozinci pentru a da la iveală urîtul adevăr pe care de fapt îl ascund:

E nevoie de un dușman ca să-i dai poporului o speranță. Cineva a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfășoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor. Identitatea națională este ultima resursă a dezmoșteniților. Or, simțul identității se întemeiază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetățenesc. Dușmanul e prietenul popoarelor. E nevoie oricînd de cineva demn de a fi urît ca să te simți justificat în propria-ți mizerie. Ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situație anormală.