Polirom 2015, 294 p.
ISBN 978-973-46-5326-3
Perioada
lecturii: 17 ianuarie – 7 februarie 2017
Votul
meu :
Vă mai amintiți
de ferma poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război
scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării
autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică
bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și
prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică
prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului
impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:
În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.