Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.

Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:

Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Amin Maalouf, „Samarkand”

 (Samarcande) Traducere din limba franceză,  Florin Sicoie. Polirom, 2014.

Perioada lecturii: 5 – 21 ianuarie 2018

Votul meu:

S-ar părea că viața lui Amin Maalouf a fost la fel de spectaculoasă ca aceea a eroilor săi. Născut la Beirut în 1949, din părinți creștini, a locuit acolo împreună cu familia pînă în 1975, cînd a izbucnit războiul civil și a fost, așa cum el însuși mărturisește, confruntat pentru prima dată cu atrocitățile pe care oamenii le comit în numele religiei, căci pînă atunci creștinii și arabii conviețuiau pașnic în Liban. Refugiat la Paris, a renunțat la profesiunea de jurnalist pentru a deveni scriitor, publicând mai multe cărți, atît de ficțiune cît și de non ficțiune, toate în limba franceză.

Apărut în 1988, Samarkand, al doilea roman al său, seduce încă din titlu cu promisiunea de a dezvălui cîte ceva din misterele Orientului, promisiune de care se achită magistral, împletind cu finețe realul și imaginarul, informația istorică și ficțiunea cu scopul a recrea acea atmosferă specifică, amestec de intrigi și filosofie, de cruzime și blândețe, de atrocități și poezie a lumii celor o mie și una de nopți. O lume imuabilă, al cărei prezent  se agață cu încăpățînare de trecut, unificând ceea ce părea inițial imaginea a două Persii: una medievală, de la sfîrșitul  secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea și cealaltă modernă, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De fapt trecutul și prezentul nu sînt decît două fețe ale aceleiași monede, chiar dacă la început singura legătură între ele pare să fie făcută numai de un manuscris misterios, care ar fi aparținut lui Omar Khayyam și care, după cum ne informează naratorul chiar din primele rînduri, s-ar afla acum pe fundul Oceanului Atlantic, în burta Titanicului.

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.

Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:

Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Roberto Bolaño, “By Night in Chile”

 – Nocturno de Chile. Translated by Chris Andrews. New Directions, 2003; ISBN 978-0-8112-1547-3 ; 130 p.

Read from  December 29^th 2017 to January 9^th 2018

My rating:

“Take off your wig” says Chesterton in the motto of Roberto Bolaño’s novella, By Night in Chile. Then tell the truth, the bald truth, and nothing but the truth.

But what truth? On his deathbed, Sebastián Urrutia Lacroix, priest, literary critic and aspiring poet, mightily takes responsibility for his actions, words and even silences, in a fractured confession that has both the appearance of truth and the suggestion of delusion, although he always seems sanctioned by the spectre of a mysterious, slightly menacing wizened youth:

The wizened youth is watching from a yellow street corner and yelling at me. (…) I can see his jaws and his lips moving and I know he’s shouting, but I cannot hear his words. He can see me whispering, propped up on one elbow, while my bed negotiates the meanders of my fever, but he cannot hear my words either.

Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book

Read from 1^st to 4^th of January 2018

My rating:

In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.