Lucian Boia, „Mitul democrației”

- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.

Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018

Votul meu : 

Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?  și Două secole de mitologie națională ). 

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu  (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine. 

Svetlana Alexievich, "Voices from Chernobyl: The Oral History"

– e-book

Read from: August 23^rd to September 17^th, 2018

My rating: 

Chernaya molitva – черная молитва

It is said that Chernobyl area will remain radioactive for another 42,300 years. A scary number, in a way scarier than “forever” precisely because of its decisiveness. In the historical notes of her book Voices from Chernobyl: The Oral History, Svetlana Alexievich completes this information: today one of every five Belarussians lives on contaminated ground (2.1 million people, of whom 700 000 children), because from the 50 million Ci of radionuclides released into the atmosphere, 70% descended on Belarus contaminating 23% of its territory. Moreover, 

The fourth reactor, now known as the Cover, still holds about twenty tons of nuclear fuel in its lead-and-metal core. No one knows what is happening with it.

Despite all this, people continue to go and visit or settle in this manmade hell, often with dire consequences. Svetlana Alexievich herself has got an immune deficiency now, maybe because of the three years spent in the area to interview people for her book, maybe because she is a Belarusian herself (and said once that ten of her fifteen childhood friends died of cancer), maybe because of both.

Mara Wagner, „În spatele blocului”

 – Nemira, 2017. 264 p. ISBN 9786067589146

Perioada lecturii: 26 august – 8 septembrie 2018

Votul meu: 

După cum era fără nici o îndoială și intenția autoarei, cartea de debut a Marei Wagner, În spatele blocului, mi-a trezit o mulțime de amintiri, unele luminoase (că de, e și tinerețea mea pe-acolo pe undeva – în iarna lui 1988 eram în ultimul de facultate), altele furioase (pentru că, spre deosebire de micuța eroină Maria, eu la 22 de ani simțeam mult mai acut lipsurile alimentare, frigul, lipsa cărților, îndoctrinarea, în fine, toată atmosfera aia idilică pe care o evocă întruna nostalgicii regimului ceaușist). 

Bohumil Hrabal, "Too Loud a Solitude"

 – ebook. Translated from the Czech by MICHAEL HENRY HEIM

Read from 20^th to 24^th of August 2018

My rating: 

The Last Reader

In The Unbearable Lightness of Being, Milan Kundera says that the aesthetic ideal of a world so embarrassed by shit that it tries to forget its existence, is kitsch: “Kitsch is the absolute denial of shit, in both the literal and the figurative senses of the word; kitsch excludes everything from its purview which is essentially unacceptable in human existence.”

On the other hand, Goethe gives to sun only the right to have spots and this quote is used as the motto of Bohumil Hrabal’s disturbing novella, Too Loud a Solitude. In other words, as long as we cannot supply the brilliance, we are guilty of any shadow we cast and responsible for any misfortune befalls us.