Friday, 7 July 2017

Hermann Hesse, „Jocul cu mărgele de sticlă”

 – ebook. (Das Glasperlenspiel ) Traducere din limba germană, prefață și note ION ROMAN


Perioada lecturii: 5 iunie – 4 iulie 2017
Votul meu:


Am citit pentru prima dată Jocul cu mărgele de sticlă în liceu, inițial doar pentru că era lectură obligatorie la disciplina Literatura universală, ca să-mi lase în cele din urmă (ca și Un veac de singurătate   citită tot atunci și în același context), o impresie atît de puternică încît și după treizeci de ani, deși îmi aminteam doar în linii mari despre ce era vorba în roman, o consideram capodopera lui Hermann Hesse. E drept, pe vremea aceea eram obsedată de sincretisme, de sinteze și de conexiuni culturale, de formule magice care să-mi permită navigarea simultană pe planuri cît mai diverse, așa că ideea unificării artelor și a științelor într-o viziune globală, independentă de jugul istoriei cu diacronismele ei enervante, mi se părea grandioasă.

Trei decenii mai tîrziu, închid din nou cartea ușor dezamăgită de astă dată de caracterul ei prea hibrid, de tonul excesiv didactic care nu o lasă să fie cu adevărat nici un bildungsroman, nici un roman de idei, nici un roman alegoric, nici utopic sau/ și distopic, deși, avînd cîte puțin din toate, pare la un moment-dat că e gata să le ofere generos cititorului in nuce. E adevărat, am regăsit magia vocii narative  din Siddhartha, Demian sau Lupul de stepă, dar nu și titanica încleștare psihologică din care s-au înălțat glorioșii eroi plecați în căutarea cunoașterii, dintre care cel mai fascinant rămâne, pentru mine, Emil Sinclair.


În excelenta sa Prefață, Ion Roman e de părere că Hesse și-a propus să scrie „o biografie pură, o biografie spirituală” a unui erou desprins de lumea materială, evoluînd doar în planul ideilor și că această inițiativă destul de riscantă din punct de vedere literar (Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe, de exemplu, deși l-a influențat pe autor, rămîne o operă pedagogică seacă) îi reușește totuşi. Nu contest adevărul acestei afirmații, dar, în ciuda modernității construcției narative și a farmecului discret al eroului, Josef Knecht rămâne pentru mine doar un Demian rarefiat, în timp ce Plinio nu e decît un Emil oprit în mijlocul drumului.

După mine, cea mai interesantă din punct de vedere literar, anticipînd neașteptat postmodernismul este, cum spuneam și mai sus, construcția narativă, care combină mai multe tehnici și stiluri (biografic, epistolar, poetic, fantastic, pseudo-SF etc.) pe mai multe voci: vocea biografică a primului narator, vocea auctorială a eroului (în poezii și ca al treilea narator al propriilor biografii) și vocea omniscientă și colectivă de făuritor de mituri a celui de-al doilea narator din „Legenda” care încheie biografia lui Josef Knecht.

Romanul se deschide cu o Introducere, în care o voce din viitor (Hesse a sugerat undeva că ar fi vorba de secolul al XXV-lea), anunță că intenționează să prezinte viața lui Josef Knecht, magister ludi, figură între legendă si realitate care a jucat un rol important în modernizarea și consolidarea provinciei Castalia. Cu acest prilej naratorul anonim (anonim pentru că, așa cum o precizează el însuși, de multă vreme individualitatea și ierarhiile au fost desființate de societatea în care trăiește) face un scurt istoric al Provinciei și al jocului cu mărgele de sticlă. Însuși faptul că această incursiune în trecut i se pare relevantă va căpăta semnificații pentru cititor atunci cînd va afla că pe vremea lui Knecht istoria era considerată o disciplină neimportantă și oarecum vulgară, fiind încă un argument cu privire la impactul profund pe care l-a avut eroul asupra viitorului Provinciei.

Ca o paranteză, mi s-a părut foarte apropriată denumirea de „epocă foiletonistică” dată secolului al XX-lea (și de a cărei realitate nici secolul nostru nu e cu totul străin) cunoscută astfel în viitor pentru că știința și cultura se reduseseră la dezvăluirea unor aspecte senzaționale din viața (și mai puțin din creația) personalităților, iar oamenii se refugiau în jocuri culturale „plăcute și stupide” (între care dezlegarea de cuvinte încrucișate, plăcere care nici mie nu mi-e străină, mărturisesc cu rușine J ) pentru a uita de fierberile și de cutremurele politice, „căci se aflau aproape fără apărare în fața morții, a spaimei, a du­rerii, a foamei, în vreme ce bisericile nu mai aveau puterea să-i aline, iar spiritul nu-i mai consilia.”

Ca orice biografie care se respectă, cea a lui Josef Knecht începe (sau ar trebui să înceapă) cu genealogia sa. Dar aceasta rămîne necunoscută pentru că, orfan, băiatul a fost educat de „autoritatea educativă”, lucru benefic pentru el, crede naratorul, de vreme ce au fost evitate astfel conflictele inerente dintre școala de elită și familie, care îngreunau și uneori chiar împiedicau intrarea în Ordin a unor tineri foarte dotați. Astfel, de la început lumea lui lăuntrică și cea exterioară s-au putut dezvolta în mod armonios, fără trauma despărțirii de familie pe care o încercau de obicei tinerii care treceau de la școlile tradiționale la școlile din Castalia.

Și totuși, acest echilibru rămîne doar aparent, căci Knecht, așa cum o sugerează și numele său, care înseamnă în limba germană „slugă” dar care are aceeași origine cu cuvîntul englezesc „knight” – „cavaler”, nu este ferit de contradicții. Poate și ca o revoltă subconștientă împotriva propriului nume, încă din copilărie Josef este obsedat de adevăr ca de forma supremă a libertății, încercînd să-l transforme în obiect de studiu, ceea ce-l determină pe mentorul său, maestrul muzicii, să-l avertizeze cu blândețe:

— Adevărul există, dragul meu! Dar învățătura pe care o râvnești, învățătura absolută, desăvârșită, singura care să te poată face înțelept, aceea nu există. Nu trebuie nicide­cum să năzuiești către o învățătură desăvârșită, prietene, ci către propria ta desăvârșire. Dumnezeirea se află în tine însuți, nu în noțiuni și în cărți. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.

Crescut în lumea artificială, exclusiv spirituală, a ordinului castalian, prima confruntare cu lumea din afară o va avea prin intermediul noului său prieten Plinio Designori, băiat de familie bogată, foarte inteligent, dar căruia nici prin gînd nu-i trece să devină castalian. Cei doi polemizează adesea în public, spre deliciul colegilor și al profesorilor, despre superioritatea uneia sau a alteia dintre cele două lumi: una simplă, materială, haotică, poate, dar mult mai aproape de natură, cealaltă complexă, spirituală, ordonată, e drept, dar  sufocant de artificială. Tînărului Josef i se pare că există doar o cale de urmat și anume slujirea celei din urmă, dat fiind că la rîndul ei „mica lume castaliană o slujea pe cea mare, îi dădea profesori, cărți, metode, se îngrijea de păstrarea purității funcțiunilor spirituale și a moralei, își ținea porțile deschise ca școală și adăpost pentru acel mic număr de oameni al căror destin părea să fie acela de a-și pune viața în slujba spiritului și a adevărului.” Pentru Plinio însă, o viață exclusiv spirituală este doar pe jumătate trăită: „La rându-mi, am datoria să rea­mintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii și în cele din urmă stearpă e o viață așezată exclusiv pe temelia spiri­tului.”

Deși aparent convins că drumul său este cel bun, Josef se va întreba de fapt toată viața sa care dintre cele două lumi duce spre adevăr și pentru a afla răspunsul va părăsi în cele din urmă universul familiar, sigur dar limitat, renunțînd la cea mai rîvnită poziție din Castalia, cea de magister ludi. Așa cum Plinio voise odinioară să întruchipeze în ființa sa sinteza vie a celor două lumi, Josef ar dori să devină puntea de legătură între ele, ferm convins că nici una nu ar putea supraviețui fără cealaltă. Deși îşi găsește sfîrșitul abia ieșit în lumea largă, moartea sa este doar aparent prematură: așa cum observa Ion Roman, el a predat deja ștafeta fiului lui Plinio, „care va reuni armonios, nu ca un Ianus cu două fețe, ci prin supra­punere și contopire, îngerul și demonul ce încă își încru­cișează spadele în sufletul omenesc.”

Cele trei biografii scrise de Josef nu sînt decît alte trei variante ale drumului spre cunoaștere, amintind, toate patru (mi s-a părut interesantă această asociere pe care o face Wikipedia), de cele patru funcții psihice de bază din psihologia analitică: senzorială (Josef Knecht, șamanul aducător de ploaie), intuitivă (Dasa, zbătîndu-se în pînza de păianjen a Mayei), emotivă (Iosefus Famulus, duhovnicul devenit novice) și cognitivă (Josef Knecht, magister ludi).

Întrebarea care m-a obsedat pe tot parcursul lecturii (și al cărei răspuns ar clarifica poate nedumerirea cu privire la statutul utopic sau distopic al Castaliei) rămâne aceasta: este în viziunea autorului creația doar un mijloc (adesea secundar) de a ajunge la cunoaștere? Pentru că, să nu uităm, aceasta este interzisă în Provincie, unde singurele opere originale tolerate au rămas biografiile:

E o mare fericire că suntem în posesia acestor opere, iar noi, castalienii, trăim aproape exclusiv de pe urma lor, noi nu mai suntem creatori altfel decât în reproduceri, noi trăim permanent în acea sferă de dincolo, atemporală și lipsită de lupte, care constă tocmai din acele opere și fără acestea nici nu ne-ar fi cunoscută, în spiritualizare, sau, dacă vrei, în abstractizare, noi mergem încă și mai departe: în jocul nostru cu mărgele de sticlă descompunem operele înțelepților și ale artiștilor în părțile lor, extragem din ele reguli stilistice, scheme formale, inter­pretări sublimate și operăm cu aceste abstracțiuni ca și când ar fi pietre de construcție.

Poate că răspunsul îl oferă ideea însăși de biografie, singura operă literară care amestecă realitatea și ficțiunea într-atît încît nu mai știi unde începe una și unde se termină cealaltă: în sensul că cele două devin inseparabile, așa cum lumea materială și cea spirituală sînt inseparabile. La urma urmelor, dacă ar seca creația, cunoașterea ar rămîne un banal și steril joc cu mărgele de sticlă care nu și-ar mai schimba vreodată numărul, așa cum dacă ar dispărea cunoașterea, creația n-ar mai fi decît o imagine suficientă ei însăși, ca un răsărit de soare sau o brazdă de  pămînt reavăn sau o adiere de aripă care nu se mai reverberează  în sufletul nimănui.

Ca și Demian treizeci de ani mai devreme, Jocul cu mărgele de sticlă, ultimul roman al lui Hermann Hesse, pentru care autorul va primi în 1946 premiul Nobel pentru literatură, nu a putut fi publicat în Germania de asta dată nazistă și a apărut tot în Elveția în 1943. Discreditat și insultat de ai săi, că nimeni nu e profet în țara lui, dar înțelept și senin, bătrînul scriitor dăruiește cititorilor săi un ultim autoportret al unui magister ludi care se încăpățînează încă să creadă că arta e singurul mijloc de a scăpa de iluzia existenței, de a se elibera de maya:

Ultimul jucător cu mărgele de sticlă

Ținând în mână jocul colorat,/ Stă ghemuit, iar țara-n lung și-n lat/ După război și ciumă e-n ruine,/ Iar printre iederi zumzăie albine./ Trudită pace-n stihuri de psaltire /Răsună stins peste bătrâna fire./ Moșneagul stă mărgele numărând,/ Albastră-i una, albă alta-n șir,/ și mari și mici alege după rând./ Le-așază-n cerc, ca pentru joc, pe fir./ A fost cândva maestru în simboluri,/ Artist dotat și poliglot a fost, / și lumea a știut-o pe de rost, / dar faima lui răzbise pân’ la poluri, / Colegi avea, si-nvățături da multe. / Acum, bătrân, căzut, însingurat, / Nici un școlar nu vine să-l asculte, / Nu-l cheamă nici un meșter la duel; / S-au dus, și templele s-au spulberat, / și școli și cărți pieriră. Numai el / Printre ruine stă cu jocu-n mână, / Aceste ieroglife-n sens bogate / Cândva sunt astăzi doar pestrițe cioburi. / Maestrului îi scapă, deșirate, / Și pier, amestecându-se-n țărână...

2 comments:

  1. Awwww! Acuma nici nu-mi mai vine să o recitesc. Poate că este una dintre cărțile care mai bine le citești la tinerețe (și cu asta basta). Îmi aduc aminte că și mie mi-a plăcut în mod deosebit :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Hi, hi, poti s-o recitesti, e Hesse pîna la urma, iar cadenta minunata a prozei e aceeasi...

      Delete