Norman Manea, "Plicul negru"

– Polirom 2007

Durata lecturii: 24 noiembrie – 13 decembrie 2013

Votul meu:

“Citești, mai citești? Semn de nefericire, lectura, nu?”

Majoritatea recenziilor Plicului negru postate pe Goodreads de către cititori străini exprimă fie nedumerirea, fie confuzia sau enervarea. Nu e greu de înțeles frustrarea lor, căci romanul este una dintre cărțile acelea iritante care, deși foarte bine scrise, sînt greu de iubit, probabil din cauza caracterului prea intelectual. Altfel spus, necesită o lectură exclusiv de gradul al doilea (în termeni umbertoechieni, vreau să zic), în contextul în care o lectură de gradul întîi ar presupune un efort mult prea susținut din partea unui cititor prea leneș (sau prea lipsit de talent rebusist :) ) de a citi necontenit printre rînduri chiar dacă realizează încă de la început că principala tehnică folosită este, așa cum observa și Matei Călinescu, scrierea criptică.

E știut, desigur, că romanul a apărut pentru prima dată în România socialistă, unde orice idee presupus subversivă trebuia camuflată pentru a trece de cenzură. In cazul Plicului negru, acest lucru a fost un incontestabil cîștig, o minunată ilustrare a observației lui Borges că cenzura e mama metaforei. Romanul este plin de metafore sugestive, care se transformă adesea în alegorii:

Confuzia unei dimineți reumatice. Cotoiul înșurubat în burlan, mormăind avertismente confuze. Cheia răsucind cuvinte ruginite în broasca ruginită…

Măiestria stilistică a lui Norman Manea este uluitoare, și din acest punct de vedere, lectura este un izvor nesecat de imagini de o înaltă ținută artistică: 

• descrieri în care ratarea arhitectonică, de exemplu, pare a pregăti apocalipsa estetică: 

Aleea se deschide în stînga, spre refugiul unei vile ratate. Porți, coloane, balcoane, graba vanitoasă a parvenirii, nostalgia unui stil. Eterogenul pregătește compromisul cu barbarii, coruperea formelor, asaltul putregaiului. 

• caracterizări fulgurante, exersînd caricatura: 

Bieții informatori nu sînt nici măcar slugile diavolului, nu au acest înalt rang. Doar jivine ale mlaștinii numite prezent, atît. 

• imagini complexe, construite plastic ca-ntr-o pictură de Dali, prin efortul combinat al metaforei, al epitetului și al personificării: 

Cuvintele rămăseseră în aerul umflat al tăcerii. Nu izbutiseră să sonorizeze, își tot adunau energia, amînate în potențiale. 

• exerciții de ironie si umor, răsărind neașteptat în text prin cîte o comparație („Surdă, surdă ca o ridiche!”), un oximoron („… gigantica ei gingașă făptură”) sau o întrebuintare inedită a limbajului de lemn („…pițipoancâ în curs de dezvoltare”), atunci cînd nu sînt de-a dreptul dezolant comice, perfect exemplu de ceea ce înțelege românul, de la Caragiale încoace, prin rîsu’-plînsu’ estetic: 

O bătrână, în fața vitrinei, se încordează să citească reclama. Atârnă, obosită, ca o găină, într-un sac cenușiu, cu pliuri. E veștedă, curbă, curioasă, moartă, învelită, caritabil, în punga standard.

De fapt, întregul roman este (și aceasta spre deliciul cititorului român și nedumerirea celui străin) în permanent dialog intertextual cu Caragiale, începînd cu titlul, continuînd cu principala linie narativă (povestea unei scrisori) sau cu teoria conspirației dezvoltată de eroul principal care-l parodiază (voluntar!) pe conu Leonida și terminînd cu o scenă care trimite la O făclie de Paște. 

Da, nu e ușor pentru cititorul străin să urmărească ideile în lipsa acestor informații, deși nu imposibil, pentru că se poate, în schimb, referi la Kafka, sau Orwell, sau Robe-Grillet pentru structura modernistă, sau chiar la Homer, pentru unele imagini pline de grație ca aceasta: „Pe pleoape, infinitul zefir, mîinile răcoroase și lungi ale dimineții.”

Din punctul meu de vedere , însă, cea mai mare reușită a romanului provine tocmai din ceea ce cititorii de gradul întîi (interesați, care va să zică, în primul rînd de ceea ce se narează) îi reproșează: discontinuitatea narativă, fracturarea logicii epice, menită să ilustreze nu numai confuzia mentală progresivă a eroului ci și coșmarul cotidian al unei lumi care, speriată și pierdută, refuză totuși să se trezească urlînd, o lume de surdomuți care au ales să fie astfel poate tocmai de frica de a nu fi internați în ospiciul adevărului bîntuit numai de Tolea:

Ședința de partid a surdomuților, nunta surdomuților, meciul de volei al surdomuților. Chipurile, mîinile, hainele, furia, rîsul, lacrimile surdomuților. Grupele de defilare, grupele de tricotaj, grupele de haltere, orgia si beția si rugăciunile surdomuților.

Așa cum frumos spune Matei Călinescu în postfață: „Plicul negru este în ultimă analiză o meditație asupra incapabilității exilului, a alienării și a dezolării într-o sufocantă societate totalitară, într-o atmosferă de teamă și suspiciune, în care discreția și intimitatea sunt în mod brutal refuzate.”