Ian McEwan, "Amsterdam"

 – e-book. Traducere, postfață și note de Virgil Stanciu

Perioada lecturii: 3 – 17 noiembrie 2014

Votul meu:

Mi-am făcut obiceiul (deformație profesională, probabil) de a răsfoi netul imediat ce am terminat de citit o carte, nu numai pentru a obține informații suplimentare (de tipul cînd a fost publicată pentru prima dată, dacă există vreo poveste legată de geneza și de difuzarea ei, etc.) ci și pentru a vedea dacă sînt sau nu în ton cu opinia generală asupra ei (nu că un raspuns negativ mi-ar schimba-o, dar mi-ar putea alimenta o eventuală recenzie J). Sursele mele principale (atunci cînd mă informez nu în vederea unei analize exhaustive pe text, ci pentru note de lectură menite doar să-mi conserve primele impresii), sursele mele, cum spuneam, sînt Wikipedia, articolele apărute la apariție în mari gazete, de tipul The Guardian, New York Times, The Telegraph etc., și recenzii ale prietenilor mei fie de pe site-ul Goodreads, fie de pe bloguri pe care le urmăresc.

Într-o astfel de incursiune am dat peste o recenzie a romanului Amsterdam, făcută de un membru al clubului de carte The Guardian (vezi textul original aici), care m-a amuzat cu argumentele sale lejer bombastice de student în anul întîi la literatură care, mîndru nevoie mare că a descîlcit în sfîrșit meandrele tehnicilor narative ale construcției romanești, strîmbă superior din nas ori de cîte ori găsește o proastă aplicare a lor. Căci, să fim serioși, cine mai este interesat (în afară de celebrele grupe 101 din universitățile americane sau de unele cluburi de lectură), în aceste timpuri atît de postmoderniste încît au devenit post-postmoderniste, de coerență a conflictului și de verosimilitatea personajelor, două dintre reproșurile majore care îi sînt făcute romanului lui McEwan în studiul citat?

Ce mi-a atras atentia însă  în acest articol căruia pe ansamblu deja i-am dat prea multă atenție, a fost o afirmație care corespunde întru totul impresiei mele generale: dacă Amsterdam ar fi fost primul roman al lui McEwan care mi-ar fi căzut în mînă, nu mi-ar fi trezit în veci curiozitatea să mai citesc și altceva de acest autor (și ce pierdere ar fi fost pentru experiența mea literară ignorarea unei cărți ca Ispășirea!).

Dar această convingere a mea nu are aceleași argumente teribilist insultătoare aduse de Sam Jordison în The Guardian – că e un roman pîrțîit si rîgîit, cu o scriitură neverosimilă și execrabilă. Dimpotrivă, stilistica este ca de obicei impecabilă, crescendo-ul temei bine temperat – pe ansamblu, o carte onorabilă. Si aici e buba – iese din suita straniilor și neliniștitoarelor creații mcewaniene, ca să rămînă în memorie ca un ecou stins al vocii caustice a unui Evelyn Waugh.

Autorul declara undeva (afirmație citată copios în aproape toate recenziile) că opera își are originea într-o glumă, dezvăluire oarecum nefericită pentru că oferă o falsă cheie de lectură, sugerînd ironia lejeră acolo unde tonul e greu de sarcasm și zîmbetul superficial acolo unde rînjetul amar se transformă în grimasă, pe măsură ce tonul părăsește chiar și umorul negru ca să se refugieze în grotesc.

Si despre ce se rîde atît de scrîșnit? O să rîdeți J, despre cea mai veche temă din lume, moralitatea. Pusă față în față cu amorul, cu politica, cu geniul și cu moartea, cum s-ar spune în dublu conflict, interior și exterior, moralitatea este revelată ca un concept gol, de recitat și de pretins altora cu aroganță în timp ce pentru sine rămîne doar o noțiune confuză și ușor ridicolă.

În acest context, personajele nu sînt altceva decît niște caricaturi ale unor categorii sociale, care se luptă cu o vitejie caraghioasă să impuna simțul etic celor din jur în timp ce-l ignoră cu desăvîrșire în propriile fapte. Dacă pentru Garmony această atitudine este cu totul firească, de vreme ce păstrarea aparențelor a fost grija dintotdeauna a politicianului, lucrurile devin cu adevărat interesante în cazul lui Vernon si Clive. Vernon, jurnalistul, nu vede nici o abatere de la morală în decizia de a publica niște fotografii compromițătoare ale lui Garmony îmbrăcat femeiește, în ciuda obiecției prietenului său Clive că expunerea politicianului nu se poate justifica prin dorința lui Vernon de a-l pedepsi pentru atitudinea rasistă, căci „Dacă e OK să fii travestit, atunci este OK și pentru un rasist să fie travestit. Nu e OK, însă, să fii rasist”. Îi va fi imposibil, însă, să înțeleagă de ce Clive a asistat la o faptă reprobabilă fără să facă nimic și-l va denunța sincer indignat la poliție. Pe de altă parte, Clive, care ajunge pînă la ceartă cu prietenul său cel mai bun pe chestia de principiu a fotografiilor compromițătoare,  își justifică cu ușurință propria atitudine lipsită de simț civic, pentru că are convingerea ascunsă, dar fermă, că geniul este la urma urmei guvernat de alte legi decît cele ale oamenilor obisnuiți:

Ridicat pe vârfuri, aplecat înainte, își întinsese brațul drept către orchestră și, cu degetele rășchirate, vibrânde, făcea, delicat, să se nască temperatul sunet de trombon care acum elibera, dulce, înțelept, conspirativ, prima versiune completă a melodiei, acea „Nessun dorma" a sfârșitului de veac, firul melodic fredonat de Clive, ieri detectivilor, pentru care fusese pregătit să o sacrifice pe hoinara anonimă. Și pe bună dreptate.

E de mirare atunci că atitudinea inflexibilă a celor doi va duce la anihilarea reciprocă? Într-o simetrie perfectă și într-un gest simbolic de spargere a oglinzii, cum s-ar spune de distrugere a propriei reflecții prin uciderea celuilalt, cei doi își dau întîlnire la Amsterdam, unde se eutanasiază unul pe altul așa cum își promiseseră, dar din cu totul alte motive, după moartea fostei lor amante.

Presa a înțeles greșit. Ca noi toți, de altfel. N-a fost o dublă sinucidere. S-au otrăvit reciproc. Mai întâi s-au drogat unul pe celălalt, Dumnezeu știe cu ce. A fost o omucidere reciprocă. (...) Se pare că există niște pungași de doctori pe aici care împing legea eutanasiei până în pânzele albe. De obicei fac parale frumoase scoțând din circuit rudele prea bătrâne ale unuia sau altuia.

Cum spuneam, execuția romanului este, ca de obicei, impecabilă. Poate prea impecabilă, pînă la urmă, pentru că virtuozitatea tehnică este cumva în detrimentul tensiunii interioare, iar tușele groase, deși realizate cu măiestrie, nu alternează nicăieri cu hașurul fin al umbrelor. Concizia caracteristică lui McEwan, magistral întrebuințată în Grădina de ciment, dă aici impresia de grabă indecentă spre deznodămînt și ne lasă cu suspiciunea că autorul s-a plictisit la un moment-dat să dezvolte ideea.

În concluzie, de citit, fără îndoială, dar numai și numai după alte romane ale scriitorului britanic. Faptul că Amsterdam a primit prestigiosul premiu Booker Prize n-ar trebui să vă inducă în eroare.