Adrian Chivu, "Strada"

 – ebook

Perioada lecturii 1-16 iunie 2015

Votul meu:

Privind înapoi cu mînie

Acum mai bine de treizeci de ani (la un sau doi după întîmplările  narate în Strada, dacă stau bine şi mă gîndesc), pe cînd mă pregateam de admiterea la filologie, vînam prin cărţile pe care le citeam frazele lungi şi stufoase, cu promisiuni de challenge gramatical. Preferatul meu era Marin Preda, dar nici Breban sau Ţoiu nu mi se păreau de ici de colo cu întortocherile lor stilistice! He-he, ce mină de aur ar fi fost pentru mine atunci romanul lui Adrian Chivu, cu cele 29 de fraze care-l compun şi cu cîtă pasiune aş fi construit schema a măcar uneia dintre ele!

Desigur, structura unor asemenea fraze are nu numai consecinţe gramaticale, ci şi stilistice, fiind o binecunoscută tehnică de mimare, prin ignorarea semnelor de punctuaţie fie a oralităţii, fie a fluxului neîntrerupt al constiintei, fie a stilului indirect liber şi au folosit-o din plin Faulkner, Joyce, Saramago, Adameşteanu, Nedelciu, ca să enumăr doar cîţiva mari prozatori din literatura română şi cea universală. Ce îi este specific lui Adrian Chivu este o impresie de nivelare emoţională a evenimentelor prin uniformizarea tonului – toate întîmplările sînt povestite în aceeaşi manieră monotonă, repetitivă, încît par toate la fel de sau la fel de puţin importante. Naratorul Traian Rusu, un copil de 11-12 ani, îşi aminteste evenimentele fără să le ierarhizeze, detaşat, ca şi cînd ar privi printr-un ochean întors care micşorează imaginile atît de mult încît surprinde doar liniile generale, fără a putea capta detaliile şi atunci improvizează stîngaci emoţii, cu ajutorul unor efecte vizuale naive, în stilul benzilor desenate:

...şi m-am dus la mine în cameră să descarc şi eu pistolul călăreţului şi am rămas tablou când am văzut ce se întâmplă şi m-am gândit dacă nu mi-am stricat sufletul şi a ieşit din mine alb şi cleios şi am rămas întins în pat şi am zis că acum o să trăiesc ca un strigoi pentru că vedeam sufletul cum stă pe cearşaf şi inima mi se făcuse cât o furnică...

Procedeul acesta, care surprinde de o manieră extrem de convingătoare psihologia copilului, este în acelaşi timp înduioşător şi terifiant, căci amestecă, la fel ca în romanul lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, în mod tragi-comic planul copilăriei şi al maturităţii. Numai că, spre deosebire de Momo, Traian are o accepţie mult mai limitată a diferenţei între bine şi rău, acceptînd de-a valma tot ce-i oferă lumea exterioara, de la unchii care se fac strigoi după ce au fost ucişi de mătuşa cu complicitatea mamei, la scularea la 6 dimineaţa ca să stea la coadă la magazin la ce-o fi, iar această acceptare conturează peisajul dezolant al unei copilării manipulate de o societate totalitară.

Marius Miheţ, în cronica sa din România literară, spunea că romanul evocă un „comunism light”, în care ororile trecutului sînt estompate de „foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide”. Eu aş spune că dimpotrivă, în Strada tocmai această candoare este înfricoşătoare pentru că sugerează că inerţia în faţa problemelor morale – minciuna din interviul de la şcoală (considerată cu umor involuntar ca un exerciţiu pentru viitor), insultele profesorilor, legea lui care pe care de la cozile interminabile, acceptarea aproape nepăsătoare a morţii fratelui vitreg şi alte scene desprinse parcă din Caragiale – este indusă încă din copilărie, noua generatie fiind programată să accepte fără să crîcnească tot ce i se bagă pe gît:

...şi la întrebarea un motto de viaţă am spus îmi este prieten Platon dar mai prieten îmi este adevărul Aristotel şi Mihuţ m-a întrebat ce zici? şi i-am spus dar n-am spus ce scrie aici şi mi-a spus exersăm şi noi nu ştie nimeni ce-ai spus şi l-am întrebat şi cine e Aristotel? şi mi-a spus un prieten de-al lui Platon a trăit pe timpuri pe când erau dinozaurii este mottoul domnului director şi am spus aha aha şi mi-a spus e doar un exerciţiu gazetăresc că ne pregătim pentru când vom fi mari...

Mi-aduc aminte de un text mustind de sirop care a circulat o vreme pe internet şi care făcea apologia generaţiei cu cheia la gît, afirmînd ritos că, deşi avea mult mai putine surse de distracţie,  aceasta îşi trăia mai din plin copilăria. Ideea strecurată printre rînduri era că privaţiunile trecute au fost în fond un cîştig – în sănătate, în dezvoltarea intelectuală şi cea emoţională, ba chiar şi din punct de vedere social. Romanul lui Adrian Chivu ar putea fi citit şi ca un răspuns sec la aceste evocări lacrimogene, căci Traian absoarbe ca un burete tot ce îi ofera mediul înconjurător, lărgind intolerabil aria semantică a firescului :

Şi maică-mea a tras de mine şi mi-a spus Traian hai puiule trezeşte-te dar mie mi se părea că sunt sac de cartofi nu pui şi până la urmă am deschis ochii şi am întrebat-o ce e? şi mi-a spus du-te repede la magazin şi m-am spălat şi m-am îmbrăcat şi am fugit la magazin unde era şi Polacec şi mulţi oameni şi moşi şi babe şi am stat puţin şi s-au deschis uşile şi ne-am strecurat în faţă să prindem şi noi şi când am ajuns la raft erau cratiţe şi n-am ştiut ce să fac că maică-mea îmi spusese numai mâncare dar odată când n-am luat pahare a spus ne-ar fi fost bune şi nouă nişte pahare şi m-am uitat la cratiţe şi am auzit-o pe maică-mea spunând ne-ar fi fost bună şi nouă o cratiţă şi am luat o cratiţă...

Nu, romanul lui Adrian Chivu nu face parte din evocările light ale comunismului, dimpotrivă, este o satiră acerbă a unei societăţi care-şi pregătea metodic marionetele de mîine, dezbrăcîndu-le pe rînd de adevăr, dreptate, compasiune şi alte veşminte (pe care unii le-au considerat atît de inutile că nu le-au mai pus niciodată la loc). Poate de aceea, amintirile pe care mi le-a trezit sînt mai degrabă incomode decît nostalgice, în contextul în care ne confruntă cu portretul robot al unei generaţii cenuşii din care am făcut şi eu parte şi pentru care frigul, întreruperea curentului, cozile, şi propaganda şcolară deveniseră episoade normale ale vieţii de zi cu zi, laolaltă cu mirajul revistelor neckerman, al adidaşilor de firmă şi al altor obiecte rare, procurate de părinţii celor norocoşi care plecau peste graniţă (în ciuda pericolului expunerii la „viruşi cancerigeni” cu care strainătatea abia aştepta să-i bombardeze).

Atît de bine este recreată imaginea grotescă a acestei societăţi încît finalul romanului mi s-a părut cumva supralicitat, în ciuda faptului că moartea îl bîntuie de la un capăt la altul, începînd cu înmormîntarea Valentinei, tînăra de 20 de ani moartă de cancer, continuînd cu presupusa moarte şi transformarea în strigoi a unchiului naratorului, narator el însuşi orfan de tată aşa cum fratele său vitreg, cu a cărui moarte se încheie cartea, este orfan de mamă. Dar poate că descrierea acestei tragedii este tuşa finală a portretului unei generaţii care locuia infernul aproape confortabil :

...şi maică-mea mi-a spus du-te şi ia-l tu şi am luat uleiul şi m-am întors în dormitor şi m-am uitat la cadou şi am întrebat-o şi Marcus unde e? şi mi-a spus stai lângă mine şi m-am aşezat lângă ea şi mi-a spus am să-ţi spun ceva şi am aşteptat să-mi spună dar nu mi-a spus nimic şi am început să mă foiesc şi m-a întrebat tu ai să-mi spui ceva? şi i-am spus da şi m-am foit că nu ştiam cum să-i spun şi Mircea a făcut ca lupul şi m-am foit şi mai tare că parcă aveam ace sub fund şi până la urmă i-am spus ştii că azi trebuia să mă duc la croitor să-mi fac pantalonii şi vesta pentru petrecere şi am întrebat-o mă mai duc?

O ultimă remarcă – dau adesea, răsfoind Web-ul, peste cronici literare publicate în reviste de prestigiu care sînt pline de inadvertenţe. De exemplu, în Revista 22, Tania Radu (Endorfinele stilului) o confundă pe Carla cu Mugurica şi plasează vag acţiunea romanului în ultimele decenii comuniste cînd e clar că aceasta se petrece în primăvara-vara anului 1987 (pentru că se precizeaza undeva că Steaua tocmai a cîştigat Cupa Europei). Aceste nepotriviri demonstrează nu numai o lectură superficială, ci şi o lipsă de consideraţie faţă de autor (am dreptul să uit detalii cînd citesc pentru mine, dar e o obligaţie de onoare să le verific atunci cînd scriu despre ce am citit). Aş spune că, de multe ori, recenziile bloggerilor sînt nu numai mai proaspete şi mai pline de idei, dar şi mult mai grijulii fată de amănuntele pe care le citează. Dar poate că asta se explică prin faptul că ei au mai mult respect pentru cititorii lor.

PS Mulţumesc, Lavinia, şi pentru recomandare şi pentru cadou!