Magicul, spectaculosul Québec

Et in Hiperboreea ego!

N.B. M-am hotărât să scriu acest articol în urma unei excursii  atît de minunate în orașul Québec încît  am simțit nevoia să o împărtășesc cu toată lumea. Nu vă așteptați totuşi la cine știe ce descrieri spectaculare (dacă vreți să citiți însemnări de călătorie adevărate vizitați blogurile  Cărți și călătorii sau Roșu vertical), talentul meu descriptiv e aproape inexistent, da’ promit să mă scot (oarecum) cu pozele, poze care au fost făcute de minunat de talentatul meu copil, Cassandra

Despre castelul de gheață din Québec auzisem încă de acum zece ani, adică de cînd am pus piciorul în Canada. Mai mult, pentru că în fiecare vară mergeam cel puțin o dată în frumoasa capitală a provinciei, fie cu ocazia festivalului medieval, fie pur și simplu pentru o échapée belle, de fiecare dată la întoarcere luam hotărîrea, la un pahar de vorbă cu prietenii, de a merge în iarna respectivă să vedem și castelul – e drept că la + 40 de grade părea o bună idee. La -30 însă, ne trecea tot cheful și uite așa în timp proiectata călătorie s-a transformat într-o simplă glumă de gașcă, de genul „unde nu mai mergem noi anul ăsta”. Aceasta pînă în decembrie anul trecut, cînd, povestindu-le amuzați prietenilor noștri quebecoși despre atîtea decizii luate și  amînate pe motiv de temperatură, au hotărît ei pentru noi că e timpul sa le onorăm.

Si uite-așa, pe 6 februarie dimineața, bine înfofoliți, ne-am îmbarcat toți cinci în vanul lui Claude, curioși dar și  cu inima strânsă un pic, că iarna canadiană, avea dreptate clasicul nostru în viață Băsescu, nu-i ca vara nici un pic. O fi simțit Québec-ul reticența noastră, nu știu, dar vremea a fost atît de blîndă, între -7 și  -5 grade (vară, ce mai!), încît Francine, care e născută acolo, spunea că de mult n-a mai văzut o iarnă cu atît de puțină zăpadă și temperaturi atît de ridicate pentru un început de februarie.

Prima oprire, chiar înainte de a ne lăsa bagajele, a fost la castel. Le château de glace este de fapt un hotel în care (aproape) totul este făcut din gheață și din zăpadă – scaune, bănci, paturi, sculpturi, barul (mi-am împlinit visul și am băut votcă dintr-un pahar de gheață, experiența merită trăită, vreau să zic băută, vă spun io!) – există pînă și o capelă cu bănci și altar de gheață unde se oficiază mai ales căsătorii. 

Cele mai impresionante  sînt evident camerele oferite de hotel,  da’ eu n-aș petrece o noapte la -5 grade (atît e înăuntru temperatura constantă) nici să mă tai, deși există pături si  godine, fiindcă știu deja ce înseamnă somn în frig, mulțumesc frumos, am dormit la +5 grade în ultima iarnă a regimului ceaușist ca tânăr profesor stagiar și n-am scăpat nici acum de sechele J.

După ce am mîncat de prînz am mers să vedem cascada locală (alt obiectiv turistic pe care tot ne propuneam să-l vedem și  nu reușeam că ne fura peisajul în vechiul port), o cascadă impunătoare ( e mai înaltă decît Niagara) și care cică știe să înghețe spectaculos, numai că acum, nefiind suficient de frig era înghețată doar pe porțiuni. 

Pe urmă am dat o raită prin Île d’Orléans, o mică insulă unde s-au stabilit primii coloni si al cărei habitat este în prezent ocrotit, pentru a i se păstra specificul rural. Insula este legată de oraș printr-un pod construit destul de recent, pe la începutul secolului al XX-lea. Pînă atunci oamenii foloseau vara bărcile și iarna apa înghețată pentru a trece de pe un mal pe celălalt. Claude povestea că negustorii îşi așezau tarabele și corturile direct pe gheață și rămîneau acolo pînă la dezgheț, în timp ce eu mă gîndeam că omul se poate dovedi o ființă admirabilă prin puterea lui de adaptare și capacitatea de a transforma pînă și vicisitudinile în avantaje.

De pe insulă (unde by the way am mîncat niște ciocolată excelentă și am băut o cafea așijderea la o mini fabrică de ciocolată locală) ne-am dus direct la carnaval, o corcitură între un bîlci și un parc de distracții – foarte vesel, zgomotos și colorat (dar lipsit de țigani și cersetori, din fericire). Erau acolo sculpturi de zăpadă (unele năruite din cauza lipsei frigului, altele în curs de creație), erau și  sănii trase de cîini atît de nerăbdători să alerge că lătrau în semn de protest dacă erau ținuți pe loc și m-am plimbat eu însămi într-o "troică" trasă de niște cai flegmatici și ostentativ plictisiți de rutina traseului.

La întoarcere ne-am oprit un pic în  centrul orașului unde trona mîndru un palat de gheață (altul) care semăna cu un șvaițer (în opinia fiică-mii).

Seara ne-am dus la paradă, care nouă ne-a plăcut deși prietenii noștri spuneau că au văzut mai adevărate. Trompete care creau o atmosferă ca pe stadion, dans, muzică, antren, da’ pozele n-au prea ieșit că era noapte și participantii se mișcau întruna (ca să nu înghețe, probabil) - ori poate erau degetele noastre cam înțepenite de frig.

A doua zi am văzut o altă chestie inedită: cursa de caiac –  de obicei imensul Saint Laurent, iconicul fluviu canadian, este atît de înghețat încît sportivii mai mult împing barca pe gheață decît vîslesc (și ăsta e cică tot farmecul cursei), dar acum au trebuit să tragă din greu la rame, că gheață nu prea era.

În fine, ca să terminăm excursia en beauté Claude ne-a dus  la întoarcere să vedem cum se pescuiește la copcă pe rîul Sainte Anne... pe care am coborît cu mașina. Eu aveam inima cît un purice și  viziuni apocaliptice cu plăci de gheață care se balansează și se dau peste cap cu mine cu tot ca la desene animate (nici acum nu-s convinsă că n-am scăpat ca prin urechile acului, deși Claude zicea că e imposibil să se întîmple așa ceva chiar dacă ar crăpa gheața), dar pescarii amatori n-aveau nici o treabă -  stăteau zi și noapte pe apă (cică sezonul ține mai mult de-o lună) în căbănuțele lor, unde dormeau, pescuiau și mîncau (probabil ce prindeau - niște peștișori rahitici care se numesc - destul de indecent, hi, hi! -  poulemons).

În concluzie, o excursie magică, magică. Hi, hi, dacă aș fi luat o piatră în gură de fiecare dată cînd vedeam ceva pentru prima oară, aș fi ajuns să vorbesc ca Demostene!  În orice caz, dacă vă întîmplați prin zonă nu ratați – ça vaut vraiment la peine!

Bye, bye, Québec, à la prochaine!

P.S. Încă o precizare: Claude mi-a atras atenția că am asistat la o cursă de canoe, nu de caiac. Nu prea știu eu diferența, da' din dragoste pentru exactitatea informațiilor am simțit nevoia să rectific eroarea.