Elena Ferrante, "Those Who Leave and Those Who Stay"

- Book Three of the Neapolitan Novels  (Storia di chi fugge e di chi resta) Translation from the Italian by Ann Goldstein – e-book

Read from May 17^th to 20^th 2016

My rating 

This third book of the Neapolitan novels (which, by the way, I liked better than the second but not as much as the first), is surprisingly well- written for a sequel, I say surprisingly because, with some notable exceptions I usually find sequels very diluted, shadows that try to suck their force from a first, more vigorous narrative.

Well, this is not the case of Those Who Leave and Those Who Stay, which reinforced the impression I had while reading the second book (The Story of a New Name – my review here   to whom may interest) that Lila and Lenù are the two faces of the same coin, or better, that each of them is the creation of the other. In a complicated mirror technique, the two characters assume in turn, either the Dr. Jekyll or the Mr Hyde’s role, in a hate-love relationship sometimes beneficial, sometimes destructive:

Elena Ferrante, "The Story of a New Name"

 – e-book (Storia del nuovo cognomen - Translated from the Italian by Ann Goldstein)

Read from May 13^th to 16^th 2016

My rating:

Through the Revolving Looking Glass

I remember seeing, some time ago, a movie that was bordering comedy and drama without truly becoming neither, not even a melodrama. It was sometimes touching, sometimes funny, sometimes only artificial – like many a successful box office today. The name of the movie was Sliding Doors  and it was the plot’s idea I liked most: two alternative futures for the heroine, depending on some apparently minor circumstance – her catching or not a train.

Well, while thinking hard (:D) about the second volume of Elena Ferrante’s Neapolitan Novels, The Story of a New Name,  it suddenly struck me that its main technique (the whole series main technique, I guess) is roughly the same – the revolving doors one, combined with the good old motive of the double so favoured by Romantic and/ or Gothic literature. Lila and Lenù are nothing but two faces of one and only character in two different circumstances generated by the turning point of continuing or abandoning her education:

My life forces me to imagine what hers would have been if what happened to me had happened to her, what use she would have made of my luck. And her life continuously appears in mine, in the words that I’ve uttered, in which there’s often an echo of hers, in a particular gesture that is an adaptation of a gesture of hers, in my less which is such because of her more, in my more which is the yielding to the force of her less.

Agatha Christie, "The Murder of Roger Ackroyd"

 – e-book

Read from May 5^th to 10^th 2016

My rating :

Umberto’s Agatha

If you are looking disconcertedly at the title of my review, don’t worry, I have got ready my explanation: while reading Umberto Eco’s Lector in Fabula, I came across an Agatha Christie’s title that, because of the Italian translation (Dalle nove alle dieci – that is, From nine to ten o’clock) I thought it referred to one book of her I had never read. So I looked for it, only to discover it was actually The Murder of Roger Ackroyd. Then I thought: how about re-reading it to practice a little, just for fun, what Eco taught me about the Model Reader?

But before beginning my somehow empirical semiotic analysis, I will only add that this lecture was also a good opportunity to learn some interesting information that I am naturally happy to share with you. First, that this early novel, written in 1926, was voted in 2013, according to The Independent, as the best crime novel ever. Then, that one of its best-developed characters, Caroline Sheppard, will be the model for Miss Marple. Finally, and rather off-topic, given that it concerns another character of the book but not the book itself, I learned that Curtain, the novel in which Hercule Poirot dies, was written during War World II by a frightened Agatha Christie who willed it to be published if she died during the London bombing. Of course she did not die then, so the novel was published only in 1975, and as Gradesaver  informs us, “Hercule Poirot was the first ever fictional character to get a front page obituary in the New York Times. On August 6, 1975, a headline ran announcing, ‘Poirot is Dead; Famed Belgian Detective; Hercule Poirot, the Detective, Dies’.”

Umberto Eco, "Lector in fabula: cooperarea interpretativă în textele narative"

 – e-book

Perioada lecturii  12 februarie - 28 aprilie 2016

Votul meu:

Are Umberto Eco ăsta un talent nemaipomenit de a te lăsa cu obsesii incurabile după ce îi citeşti cîte o carte, fie ea roman sau studiu ştiintific. Aşa m-am procopsit cu obiceiul de a verifica „cancrizabilitatea” fiecărui aforism peste care am dat din momentul în care am terminat Sulla letteratura (am adaptat fonetic termenul, fiindcă nu ştiu dacă s-a găsit vreun traducător suficient de iscusit încît să-i dea un echivalent în limba română, dat fiind că nici în italiană termenul „cancrizzabile” nu exista pînă la Eco, care l-a inventat pornind de la „cancer” adică rac, pentru a denumi acele aforisme care se pot „răsturma” pentru a exprima şi adevărul contrar – ca acest aforism al lui Karl Kraus – în traducere proprie foarte aproximativă şi neiscusită: „Nimic nu e mai insondabil decît superficialitatea femeii” care se poate „cancriza” în „Nimic nu e mai superficial decît insondabilitatea femeii”). Sau să mă gîndesc inevitabil, ori de cîte ori mă aflu în faţa unei stupizenii cu pretenţie de adevăr profund pe care mi-o vinde mai ales mass media (dar de care nici unele cunoştinţe ale mele, ale tale, ale lor, nu-s străine), fie la „dinamica căcatului” aşa cum e ea descrisă în Comment voyager avec un saumon (dinamică al cărei simbol este supozitorul, cu traseul lui forţat din afară înăuntru – deci din lumea aparenţei în cea a interiorităţii   😀), fie la „Facultatea studiilor comparate de bătut apa-n piuă” din Le pendule de Foucault. Să mai zic că tot el el e vinovat de faptul că de cîte ori aud cuvîntul ornitorinc îl asociez cu Kant, cu tipuri cognitive şi cu conţinuturi molare sau nucleare? 

Ei bine, Lector in fabula mi-a lărgit obsesiile cu noi concepte ca izotopie narativă, competenţă enciclopedică, proprietăţi S-necesare şi altele, numai bune de verificat, de-acum înainte, cînd sînt în stare să mă ridic la nivelul Cititorului Model şi cînd, din punctul de vedere al autorului, evident, o iau pe arătură😟.

Publicat în 1979, eseul este, aşa cum mărturiseşte chiar autorul în Introducere, atît o sinteză a mai multor studii despre cooperarea interpretativă scrise între 1976 si 1978, cît şi rezultatul descoperirii unui text de Alphonse Allais, Un drame bien parisien, în care Eco a văzut un exemplu perfect de concretizare a acestor acte de cooperare „care, după cum a arătat ulterior Barthes, nasc şi plăcerea şi — în cazuri privilegiate — desfătarea textului.”

Umberto Eco, "Cimitirul din Praga"

 Il cimitero di Praga - traducere Ştefania Mincu, Polirom, Iaşi 2011

Perioada lecturii: 17-31 mai 2012

Votul meu: 

Ca şi în cazul lui David Lodge sau al lui George Călinescu, citindu-l pe Eco descoperirea păpuşarului critic/ teoretician literar în spatele operei este inevitabilă la toate nivelurile: voce narativă, construcţie de personaj, compoziţie, stil etc. Ceea ce la un scriitor, ca să zic aşa, ingenuu, pare creaţie spontană, eliberată de reguli şi precepte, la criticul dublat de creator va fi totdeauna o operă cu un background suspicios de erudit.

Si această operă de maturitate a lui Eco e poate cel mai bun exemplu în acest sens – de aceea mi-a părut în unele locuri iritant de artificială, aducîndu-mi în minte de-a valma tot felul de teorii despre naraţiune, de la Poe la Booth, Burgos, formaliştii ruşi (al căror model e chiar declarat) şi evident la Eco însuşi. De aceea, nu pot să zic ca m-a încîntat la fel de mult ca Numele trandafirului sau ca Pendulul lui Foucault (în care, deşi exista, criticul era mai puţin evident), în ciuda impecabilei construcţii romaneşti.