Dan C. Mihăilescu, "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4250-9 ; 194 p.

Perioada lecturii: 5 – 17 octombrie 2016

Votul meu:

Cînd palatul şi biblioteca nu mai sînt decît nişte închisori ceva mai rafinate

După dezamăgitoarele lecturi ale romanelor unor scriitoare ca Cella Serghi  şi Anişoara Odeanu, începusem să cred că îndemnul lui Heliade-Rădulescu (uşor adaptat pentru a se potrivi contextului în „Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi”) se reverberase pînă în perioada interbelică, pentru a umple locul acela unde ar fi trebuit să se afle literatura noastră feminină şi care părea sa fie ocupat cu adevărat doar de un singur nume şi acela pus în dreptul scrierilor de calitate, dar care nu-s capodopere: Hortensia Papadat-Bengescu. A trebuit să-mi pice în mînă cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, ca să-mi revizuiesc opiniile, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo,  şi anume în punctele esenţiale.

E adevărat că opera celor paisprezece figuri evocate (şi care nu toate aparţin numai perioadei interbelice) face parte din zona aceea a literaturii care ezită între ficţiune şi non ficţiune, fiind vorba de jurnale, memorii şi epistole, dar, poate că, aşa cum susţine autorul în prefaţa sa, memorialistica s-ar cuveni şi ea inclusă în beletristică, alături de literatura epistolară. Pînă una alta însă, pentru că, aşa cum se întîmplă cu operele de acest fel, graniţa dintre autor şi narator se estompează, figurile evocate, plătind într-un fel sau altul, ca să împrumut frumoasa metaforă a autorului,  vamă atît vieţii cît şi literaturii, se transformă în eroine exemplare, dînd naştere, în viziunea lui Dan C. Mihailescu, a trei tipuri, la fel de  exemplare, ale feminităţii româneşti: prinţesa, intelectuala, martira.

Al. O. Teodoreanu, "Politice şi apulitice"

- editura Victor Frunză, 1996. ISBN 9-789-739-120-159; 70 p.

Perioada lecturii: 11 decembrie 2012

Votul meu:

Am dat din întîmplare printre cărţile mele electronice  peste acest volumaş apărut la editura Victor Frunză pe care l-am citit dintr-o suflare, amuzîndu-mă copios. Am constatat cu această ocazie că unele epigrame le cunoşteam, dar eram convinsă că fac parte din folclorul urban (d.e. "Zece membri de partid") – convingere nu în totalitate deplasată, ţinînd cont de faptul că multe dintre versurile sale au intrat cu adevărat în memoria colectivă, unele, după buna tradiţie a oralităţii, fiind atît de modificate încît, aşa cum observă Wikipedia, nu se mai poate considera că-i aparţin.

Spumoase şi delicios de licenţioase, epigramele nu iartă nimic: nici figurile importante ale epocii, nici clasele politice, nici confraţii scriitori, nici propria înclinaţie bahică.

Lui Victor Eftimiu, Păstorel  îi pune cu umor la îndoială virilitatea... poetică:

"Eftimiu trubadur

Sperie Parnasul!

Cum zăreşte câte-un cur

I se scoală, … nasul!"

Lucian Boia, "Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)"

 – Humanitas, București 2016 ISBN 978-973-50-5278-2 ; 230 pagini

Perioada lecturii: 22 septembrie – 4 octombrie 2016

Votul meu : 4/ 5 stele

Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. (...) „Binele public” este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești.

Mai mult decît atît, aș spune eu: pentru majoritatea românilor, nimic nu e mai presus de „binele personal”, iar orice preocupare (a altora, evident) pentru „binele public” este privită cu uimire, atunci cînd nu este luată de-a binelea în rîs. De aceea, sînt cîțiva ani buni de cînd nu mai împărtășesc mirarea lui Lucian Boia privind modul de gîndire pînă și al unor respectabili intelectuali români, pentru că, pe de o parte, intelectualitatea românească are o lungă tradiție în a sta (oarecum) drept și a judeca strîmb (apogeul constituindu-l nu comunismul, în care aveau măcar scuza constrîngerii, ci (in)glorioasa perioadă interbelică), iar pe de altă parte de cîte ori nu au sacrificat și ei binele public pentru cel personal. Așa se face că, auzind vara asta de la o persoană de altfel dragă mie panseul „Nu contează cine e la putere atîta vreme cît ne dă”, am zîmbit detașat și fără indignarea de anțărț, cînd o asemenea afirmație m-ar fi trimis la război cu toată lumea aia care consideră că i se cuvine să i se dea. Dovadă, probabil, că m-am învățat în cele din urmă cu ideea că aceasta e Românica noastră de azi care, așa cum observă just autorul, dacă se va schimba vreodată nu va fi din interior, cum nici cea de ieri și de alaltăieri nu s-a schimbat din interior, ci sub presiunea unor forțe mai presus de ea:

Rămîne să sperăm că istoria ne va fi în continuare aliată. Odată ce am intrat în logica unei democrații de tip occidental, s-ar putea ca mecanismul acesta să se dovedească mai puternic decît inerțiile noastre.