Albert Speer, „În umbra lui Hitler”

 (Erinnerungen), vol 1 și 2, editura Nemira, 1997. Traducere din limba germană de Ion Nastasia și Șerban Nastasia

Perioada lecturii: 18 octombrie 2017

Votul meu:

Un nazist cu față umană

Mi-aduc aminte că, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau puțini aceia care nu-l considerau pe marele cîrmaci responsabil pentru existența lor umilă, fiind convinși pe de o parte că nu e la curent cu suferințele îndurate de popor și pe de alta că e dus de nas de nevastă-sa, care ar fi adevărata sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că această credință naivă a exploatat-o Iliescu atunci cînd le-a promis, în 1990, celor care-au mîncat salam cu soia, un comunism adevărat, un comunism cu față umană. Pentru că, desigur, nu comunismul era de vină pentru suferințele lor, ci aceia care l-au pus prost în practică.

Cam aceeași idee apare în cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, care încearcă (si mi-e și frică să mă gîndesc în ce măsură reușește pentru unii cititori), cu o  subtilitate psihologică în același timp impresionantă și alarmantă, să ne convingă că autorul a fost de fapt un nazist cu față umană, că faptele sale au avut circumstanțe atenuante dat fiind că viziunea lui Hitler ar fi fost grandioasă, dacă nu l-ar fi pierdut anturajul format din oameni mediocri (cu o singură excepție notabilă, Speer însuși), anturaj care i-a încurajat obsesiile și în cele din urmă deformat viziunea.

Fără îndoială, Speer este un extrem de convingător narator necreditabil, mai ales că nici nu încearcă să se dezvinovățească fățiș (nu apare nicăieri o declarație fermă că ar fi știut sau nu de atrocitățile din lagărele de concentrare), nici nu-și revelează, la fel de fățiș, admirația adîncă pentru Führerul său (admirație care se simte totuşi pînă în ultimele pagini). Nu, metoda lui este mult mai subtilă, el se mulțumește să sugereze pe de o parte că Hitler n-a fost așa de rău cum am fost făcuți să credem – că doar spre sfîrșit și-ar fi trădat idealurile, și că Speer însuși e vinovat mai curînd de naivitate decît de cruzime.

Această mare popularitate era foarte de înțeles, deoarece opinia publică îi atribuia lui Hitler, și nimănui altcuiva, succesele noastre în economie și în politica externă. Din ce în ce mai mult el trecea drept omul chemat să potolească dorul profund după o Germanie puternică, mândră și unită. Scepticii formau o minoritate neînsemnată. Dacă cineva simțea uneori că-i încolțește îndoiala în suflet, se liniștea cu gândul la succesele noului regim și la respectul pe care acesta și-l câștigase chiar în opinia publică internațională, predispusă mai degrabă să critice decât să laude.

Si totuşi, acest nazist educat și extrem de ambițios, care la 32 de ani se apropia deja vertiginos de vîrful ierarhiei sociale, care a fost poate, așa cum el însuși recunoaște, singurul prieten intim al lui Hitler, ar trebui să ne înspăimânte chiar mai mult decît ceilalți fanatici din jurul dictatorului, un Goebbels, un Goering, un Himmler & comp., tocmai din pricina narcisismului său absolut, a minții sale reci și calculate, a unei inteligențe puse atît de bine în slujba interesului personal încît l-a ajutat să supraviețuiască atît intrigilor de curte din marele Reich cît și procesului de la Nürnberg. Mai mult, a continuat să manipuleze  cu succes opinia publică în folosul său chiar și cînd totul părea sfîrșit, oferindu-și memoriile unei lumi fascinate dintotdeauna nu numai de rău ci și felul în care acesta este cosmetizat de cei care-l propagă. Nu e de mirare deci că succesul controversat al cărții de față se datorează și faptului că a atenuat vina unei întregi generații de naziști, care, fiind mai jos pe scara socială, se puteau ascunde în spatele lui „n-am știut” chiar mai bine decît autorul.

Mijloacele prin care Speer a reușit să-i manipuleze pe cei din jur, de la judecători la simplul cititor sînt puține, dar foarte eficace: fraza elegantă cu accente sincere, sugestia unui puternic conflict interior pe de o parte între dragostea pentru Hitler și cea pentru Germania, iar pe de alta între ambițiile personale și remușcările de cîte ori era nevoit să facă abuz de putere, jumătățile de adevăr prezentate ca adevăruri întregi, punerea în evidență a meritelor personale avînd totodată aerul că e jenat că trebuie să le aducă în discuție și viceversa, recunoașterea aparent sinceră a greșelilor în timp ce sugerează discret că ele sînt pardonabile, umane sau pur și simplu involuntare.

Aceste mijloace sînt vizibile, la o lectură atentă, chiar de la primele pagini, unde autorul povestește cum și-a început cariera politică. Pe un ton nostalgic și indulgent, el îşi amintește de seara aceea (magică?) din ianuarie 1931, cînd studenții lui l-au luat „pe sus” la o cuvîntare a lui Hitler din parcul „Hasenheide”, ținută într-o sală studențească arhiplină. Entuziasmul publicului la apariția lui Hitler l-a impresionat pe autor, ca și imaginea de burghez cumsecade și cu scaun la cap pe care o oferea și care, împreună cu discursul în formă de expozeu istoric ținut cu voce scăzută, aproape timidă, contrazicea imaginea „propagandei adverse, care-l prezenta ca pe un demagog isteric, un fanatic în uniformă, zbierând și gesticulând.” 

Această singură întîlnire este suficientă pentru a-l convinge pe tînărul Speer, pînă atunci apolitic, să se înscrie în partid, gest care-l va pune mai tîrziu pe seama ambiției nesăbuite a tinereții, avînd grijă totuși să înlăture din mintea cititorului imaginea de mic oportunist vulgar, înlocuind-o cu prestanța tragică a unui Faust:

După atâtea strădanii zadarnice, acum eram pus pe fapte mari. Aveam douăzeci și opt de ani. Ca să pot construi ceva în stil mare mi-aș fi vândut, aidoma lui Faust, și sufletul, îmi găsisem un Mefisto, care nu părea mai puțin acaparator decât cel al lui Goethe.

Acest fel de a aborda evenimentele dă tonul întregii cărți. Tot ceea ce povestește are rolul de a se pune pe sine în valoare, în antiteză evidentă cu imaginile grotești sau caricaturale ale celorlalti. Astfel, Goering se ojează, se fardează și poartă bijuterii ostentative, și dă dovadă de-un prost gust monumental punînd de-a valma pe pereți tablourile confiscate de la evrei, iar cînd nu mai are loc le pune pe tavan sau le agață de baldachinul patului. Ministrului de externe Ribbentrop i se pare o glumă foarte bună să primească de ziua sa o casetă plină cu tratate negociate de el și apoi încălcate și se laudă cu terenul de vînătoare făcut cadou de Stalin. Himmler are ochii mici și inexpresivi, Bormann este un țăran needucat, Goebbels îşi înșală nevasta în mod grosolan etc.

Este cît se poate de evident că Speer îşi creează, prin contrast, o imagine rafinată și se simte îndreptățit să-i disprețuiască pe oamenii politici din anturajul lui Hitler pentru lipsa lor de cultură și  de preocupări intelectuale, avînd grijă să precizeze că lui Hitler îi plăceau tocmai pentru că aveau un „defect de fabricație”: „Treceau drept „defecte de fabricație” să ai abateri de la morală, să ai niște îndepărtați strămoși evrei sau să fii din categoria celor recent intrați în partid.” Care era defectul său de fabricație, autorul nu ne spune, dar putem specula.

Cît despre Hitler, Speer îi clădește imaginea unui zeu atotputernic și capricios, care deși se complace adesea în discuții triviale gândește grandios, de vreme ce aprobă aproape fără rezerve planurile arhitectonice ale lui Speer. Dintre acestea, domul din Berlin (o monstruozitate rămasă din fericire în proiect), de un kitsch pe care numai Casa poporului îl întrece (din păcate în fapt), trebuia să aibă o cupolă cu un diametru de 46 de metri (mai mare decît a Panteonului - 43 m și a bazilicii Sfântul Petru - 44 m), sub care se întindeau tribune circulare pe trei rînduri și 100 de stîlpi de marmură de 24 metri înălțime, cu „o nișă înaltă de 50 de metri și largă de 28 al cărei fundal urma să fie acoperit cu un mozaic de aur” și în fața căreia „se ridica, pe un soclu din marmură înalt de 14 metri, un vultur imperial aurit, ținând în gheare crucea încârligată, încoronată cu frunze de stejar.” Nu e deci de mirare că patologic la Hitler autorul nu vede decît credința lui nestrămutată într-o stea norocoasă care-l va salva de la orice încercare a destinului. Dacă Reichul s-a prăbușit, vina a fost a lui Hitler nu pentru că ideile sale erau greșite, ci pentru că s-a abătut în final de la ele:

Toți ne văzuserăm împinși spre aceste fapte de sistemul reprezentat tocmai de noi înșine; împinși de Hitler care, la rândul lui, trădându-se pe sine, ne trădase pe toți și își trădase poporul. Astfel și-a încheiat existența cel de-al treilea Reich.

Propriile greșeli, Speer le tratează în general cu indulgentă, le minimalizează sau le pune în categoria răului mic necesar pentru binele mare. Mai mult, susține sus și tare că a avut informații puține și irelevante cu privire la situația din lagărele de concentrare, dînd vina pe „secretomania sistemului” care „creează grade de inițiere și, deci, îi dă fiecăruia ocazii de a-și feri conștiința de contactul cu realitatea inumanului”, și pe poziția sa înaltă care, paradoxal, l-ar fi izolat.

Cu toate acestea, încă de la început recunoaște că a tratat cu indiferență multe dintre evenimentele care i-au înspăimântat pe alții, ca de exemplu arderea sinagogii din Berlin din 10 noiembrie 1938, care a adus un afront mai curînd simțului său estetic burghez decît emoțiilor sale: „la priveliștea oferită în acea zi de Fasanenstrasse m-a șocat, înainte de toate, elementul de dezordine: grinzi carbonizate, părți de fațadă prăbușite, ziduri calcinate.... (...) Geamurile sparte ale vitrinelor deranjau, în primul rând, simțul de ordine al burghezului din mine.”

Pe urmă, ca arhitect, Speer a dispus demolarea a numeroase locuințe evreiești, trimițându-i pe aceștia în lagărele de concentrare. Devenit ministru al armatei, a cerut mînă de lucru din lagăre pentru fabricarea de armament și deși a vizitat fabricile și a văzut cu ochii lui condițiile inumane ale deținuților nu a fost prea impresionat. Mai mult, deși unul dintre capetele de acuzare de la proces a fost tocmai exploatarea deținuților, lui Speer nu i se pare că a procedat diferit față de alte țări, în condiții de război și că vina pentru exacerbarea acestei situații în Germania o poartă presa:

Nu-mi contest sentința, chiar dacă alte națiuni fac acum același lucru pe care l-am făcut noi. Sunt convins că, în spatele scenei, în timpul discuțiilor despre prizonierii de război germani, cineva va indica legile privind munca forțată și interpretarea lor și urmărirea penală de către Tribunalul de la Nürnberg. Ar fi discuția pe această chestiune atât de deschisă și de critică în presa noastră, dacă de luni de zile munca forțată nu ar fi fost denunțată public ca o crimă?...

În acest context, remușcările și autoculpabilizarea pe care le proferă din cînd în cînd își pierd credibilitatea, sunînd mai mult ca niște cuvinte învățate pe de rost și pe care oricum le spune lipsit de convingere: „Chiar și astăzi mai sunt urmărit de amintirea acelor fotografii, a acelor documente și dispoziții care păreau pe cât de monstruoase, pe atât de incredibile...”. Cînd adevăratul Speer scapă însă de sub autocenzură, abia atunci își dezvăluie candid adevărata față:

Un istoric american a afirmat despre mine că am iubit mai mult mașinile decât oamenii. Avea dreptate, îmi dau seama că perceperea suferinței oamenilor mi-a influențat numai sentimentele, nu și conduita, în plan afectiv, n-am avut decât reacții marcate de sentimentalism; la nivelul deciziilor, dimpotrivă, continuau să mă domine principiile oportunității. Folosirea deținuților în uzinele de armament avea să-mi fie reproșată și să constituie un cap de acuzare împotriva mea la Procesul de la Nürnberg.

Mă uit la aceste două fotografii ale lui Speer, una din 1933, cealaltă 13 ani mai tîrziu, din timpul procesului de la Nürnberg și constat încă o dată că diavolului i s-a făcut o mare nedreptate cînd a fost reprezentat cu coarne, coadă și copite. Nu, diavolul e mult mai subtil, are prestanță în ținută și blândețe în privire, și un aer dezarmant de onest. Dar mai ales, are diavolul o limbă dulce cu accente atît de veridice, are el un dar de a-și reinventa trecutul, încît mai-mai ajungi să-i plîngi tu lui de milă, mai-mai te convinge că el e adevărata victimă.