Jean Palou, „Vrăjitoria”

 (La sorcellerie) trad. Ofelia Screciu

Perioada lecturii: 16 – 20 noiembrie 2018

Votul meu: 

N-am găsit prea multe informații despre Jean Palou, în afară de faptul că a fost un istoric francez interesat mai ales de procesele de vrăjitorie și că a făcut parte din comitetul director al Analelor istorice ale Revoluției franceze.

Studiul de față, Vrăjitoria, destul de interesant dar cam expeditiv, pornește de la premisa (formulată în Introducere și pe care autorul promite să o dezvolte pe parcurs), că vrăjitoria nu este altceva decît o „fiică a Mizeriei. Ea este speranța celor revoltați. Este fructul, blestemat de către Biserici și Putere, al Revoltei.” Să spun drept, cu toate că Jean Palou revendică originalitatea acestei teze, mie mi se pare o

cauză suficient de evidentă încît să nu fie ridicată la rangul de explicație exhaustivă a fenomenului.

Lucrarea are trei părți, prima ocupîndu-se de definirea conceptului și de implicațiile sale sociale, a doua trecînd în revistă manifestările ei de-a lungul istoriei și a treia vorbind despre influențele în artă, mai ales în pictură și literatură.

De la bun început, autorul ține să ne atragă atenția asupra deosebirii între vrăjitorie și magie, considerînd-o pe prima un fel de copil debil al celei de-a doua, pe care Palou, sau așa mi s-a părut mie, o privește cu mult mai mult respect. În orice caz, Magicianul este considerat un inițiat în Marile Mistere, un Maestru cunoscător al formulelor sacre, un intelectual citadin (începînd cu evul mediu), un fel de om de știință cu protectori sus-puși, în timp ce vrăjitorul cunoaște (superficial) doar micile mistere, fiind un ucenic care dezlănțuie forțe pe care nu le mai poate apoi stăpâni, un sătean perpetuu a cărui memorie ancestrală păstrează  fragmente din tradiția cultelor druidice sau păgâne, o ființă temută și prigonită.

Apărut pentru prima dată în 589, termenul de „vrăjitor” îi desemna într-adevăr la început pe cei care transmiteau prin tradiții orale vechile religii antice, mînați de un sentiment de dublă revoltă, religioasă și socială. Religioasă, în contextul în care Creștinismul le ucisese zeii, așa că i-au înlocuit pe fauni și satiri cu diavolul și acoliții lui, pe care îi invocau în reuniuni sabatice nocturne ținute aproape de monumente megalitice sau de ruine romane, cel mai adesea în zile de miercuri (Mercur) și Vineri (Venus), reuniuni care imitau fie Compitalele, fie Bacanalele, fie, prin cultul falic al Marelui Țap, Priapeele. Socială, pentru că viața era adesea insuportabilă, ceea ce explică amploarea pe care o luau actele de vrăjitorie în timpul crizelor economice sau sociale:

Sabatul este o parodie a Catolicismului și o invocare a zeilor dispăruți. El este și o caricatură a obiceiurilor sociale (de exemplu, ritualul omagiului) și un apel la forțele Răului pentru a găsi în sfîrșit fericirea pe Pămînt.

Un lucru pe care nu-l știam este că dacă avem convingerea că evul mediu ar fi fost marea epocă a vrăjitoriei aceasta se datorează Romantismului, și nu este decît o idee preconcepută, dat fiind că pînă în secolul al XIII-lea se cunosc puține cazuri de persecuție a ei în Europa, cu toate că acum încep să apară primele legi cu privire la ea. Poziția bisericii era în general una indulgentă, văzînd în demoni doar niște reminiscențe ale zeilor păgîni la care se mai închinau doar oamenii săraci cu duhul. Procesele și condamnările la moarte încep sporadic de prin anul 1270, se agravează în zorii Renașterii, iar în secolele al XIV-lea și al XV-lea ajung chiar să mascheze procese politice ca acela al Templierilor sau al Ioanei d'Arc. În orice caz, în evul mediu Inchizitorii sînt relativ îngăduitori cu vrăjitorii și vrăjitoarele. Abia în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cînd procesele sînt preluate de tribunalul laic, mult mai sever, vrăjitoria este pedepsită implacabil, prigoana stingîndu-se încet-încet abia în secolul al XVIII-lea:

Dacă evul mediu este epoca credinței creștine celei mai înfocate, el este în același timp și cea a toleranței față de Vrăjitorie. Secolul al XVII-lea, epocă a Rațiunii triumfătoare, este și cel al rugurilor celor mai numeroase și pline de Vrăjitori și Vrăjitoare.

De fapt Inchiziția, creată în 1220 ca să se ocupe de Vrăjitorie („inquisitio” însemnînd anchetă), drept pentru care a definit și nuanțat vinile magiei și ale vrăjitoriei și și-a arogat, alături de Biserica, dreptul exclusiv de pedeapsă, se mulțumea în general cu amendarea și biciuirea păcătoșilor, condamnîndu-i rareori la moarte. Totuși, dacă se dovedea că vrăjitorul făcuse doar farmece dăunătoare oamenilor sau animalelor, fără să recurgă la blasfemii, el putea fi conferit puterii laice, care își însușea pe loc bunurile acestuia, puse sub sechestru. De aceea justiția civilă va face presiuni să preia procesele în integralitatea lor si, spre deosebire de Inchiziție, înfricoșătoare doar pentru vrăjitorii recidiviști, îi va condamna de-a valma la moarte, pe baza mărturiei vinovatului, smulsă (cum făcea și Inchiziția de altfel) prin tortură.

Cartea conține și alte informații inedite, cel puțin pentru mine, sau măcar curioase, dintre care voi enumera cîteva:

— condamnații erau arși nu pe ci în rug, în care intrau pînă la gît, și unde mureau de obicei sufocați de fumul care se ridica înainte de a fi atinși de flăcări (așa a murit și Ioana d’Arc);

— proba apei, administrată pînă în secolul al XIII-lea, datează din perioada carolingiană și este probabil o moștenire à l’envers de la galii din valea Rinului, care obișnuiau să arunce în rîul cu pricina copiii bănuiți a fi rodul unor legături adultere: dacă bebelușul se îneca, era semn că era nelegitim. La Strasbourg se mai poate vedea podul numit Pont du Corbeau de pe care erau aruncați vrăjitorii și vrăjitoarele care, spre deosebire de sugarii gali nu mai aveau nici jumătate de șansă, fiind, după cum se știe, considerați nevinovați doar dacă se înecau;

— băuturile vrăjite erau preparate în două feluri: fie după o formulă „poetică”, din „rădăcini de emilae campanae culese în ajun de Sfîntul Ion, măr de aur, chihlimbar gri, totul amestecat cu un manuscris purtînd numele magic „Sheva" , fie după una dezgustătoare, din „amestecuri de sînge menstrual, unghii tăiate, pămînt din morminte și vin alb”. Aceasta din urmă a fost cea întrebuințată de Doamna de Montespan, care a preparat-o cu ajutorul „diabolicului” canonic Guisbourg ca să obțină dragostea lui Ludovic al XIV-lea;

— obiceiul de a decora grădina cu globuri de sticlă ar proveni din obiceiul de a se pune un witch-ball în curte pentru ca familia să fie protejată de „legatul eghileților” (procedeu de împiedicare a căsătoriei), una dintre practicile cele mai cunoscute legate de sexualitate și vrăjitorie;

— în toate tradițiile, inclusiv cele orientale, Diavolul este Părintele Muștelor. În plus, vrăjitoarele nemțoaice îl numeau „Marele Șerb Revoltat;

— au existat doar două cărți de farmece importante, Clavicula lui Solomon (inițial o culegere de incantații de pe vremea lui Vespasian) și Cartea de vrăji a Papei Honorius (o prelucrare a primeia în sec. 13), toate celelalte fiind copii ale acestora. Într-una dintre ele, Micul Dragon Roșu, se descria în amănunt procedeul de invocare a diavolului (cu formule în care se amestecau respectul și amenințările) și de  încheiere a pactului cu el;

— dintre valdezii (numiți așa de popor datorită ereziei discipolilor lui Pierre Valdo), care găsiseră refugiu în Alpi, și se ocupau cu topirea ghețurilor în timpul iernii, au fost arestate și executate de Inchiziție între 1428-1447, pe lîngă cei 57 de bărbați, 110 femei care se numeau toate Margareta;

— în Suedia a avut loc un singur mare proces de vrăjitorie în 1670, la Delecarlia, unde a căzut o grindină  puternică distrugînd recolta, tocmai cînd localitatea se confrunta și cu o epidemie de maladii infantile. De toate aceste rele au fost învinovățite 85 de femei care ar fi furat copii să-i ducă la Sabat și să-i sacrifice Diavolului. Unii copii au povestit că acolo Satan, fiind bolnav, a cerut să i se pună ventuze;

— în Germania prigoana a atins proporții uriașe, ajungîndu-se la 30 000 de persoane ucise între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, lucru explicabil social prin războaiele religioase și răscoalele țăranilor. „In Silezia, la Neisse, lipsa lemnului pentru alimentarea rugurilor a dus la găsirea unui nou procedeu de execuție: s-au construit cuptoare în care-i închideau pe bieții nenorociți. Patruzeci și două de femei, toate la un loc, au pierit așa în 1651. Încă o mie au urmat în decurs de nouă ani, printre care copii de doi pînă la patru ani.”;

— în Salem urgia a fost adusă de puritanii englezi exilați de Ioan Stuart, care au venit în America unde „au vrut să fondeze un regat al lui Dumnezeu pe placul sufletului lor, adică fără bucurie și fără iubire.”;

— în Rusia,  nu se cunosc cazuri concrete de procese, dar se știe că la Moscova vrăjitorii erau arși de vii în cuști de fier, în care erau închiși împreună cu pisici;

— cu toate că din secolul al XVIII-lea prigoana încetează, se mai cunosc cazuri de victime chiar și în secolul al XIX-lea, în situații în care „imbecilitatea populară” a înlocuit cu succes cruzimea vechilor judecători:

In 12 decembrie 1824, la Bournel (Lot-et-Garonne) două femei au încercat să o ardă de vie pe o pretinsă vrăjitoare; la Laval, în 1836, a fost torturat un biet bătrîn, acuzat de a fi făcut farmece unui copil; la Mery, în 1836, un medic ignorant a dat vina declanșării unei epidemii pe o biată nenorocită, martirizată apoi de o populație fanatizată. În 1843, aproape de Tours, la Chanceaux, familia Avril era cît pe ce să fie victima unor bănuieli asemănătoare.

Bineînțeles, ce am enumerat mai sus este o mică parte a studiului, care nu ocolește cazuri celebre, ca afacerea otrăvurilor de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, prigoana din Arras, povestea lui Urbain Grandier în care joacă și Richelieu un rol și multe altele.

În concluzie, pe lîngă faptul că, așa cum spuneam și la început, cartea mi s-a părut lejer pospăită, am simțit și un ușor dispreț al autorului față de propriul subiect, ceea ce a dăunat, ca sa zic așa, obiectivității prezentării. Trei stele totuși, pentru că, așa cum bine observa cineva, are măcar meritul de a fi pus bazele problemei.