Dieter Schlesak, „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”

 – e-book

Perioada lecturii: 11 – 28 noiembrie 2018

Votul meu:

Așa cum bine spunea Martha Anne Toll în recenzia cărții lui Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, publicată în Washington Independent în 2011, a vorbi despre valoarea literară a unei opere în mare parte documentare și cu un asemenea subiect, pare aproape o impietate.

Problema care apare, totuși, foarte bine subliniată de Michael Hoffman în recenzia sa din același an apărută în New York Times sub titlul The Death Camp Pharmacist  ține de modul oarecum nefericit în care autorul alege să amestece ficțiunea și realitatea. În ciuda faptului că cititorul este prevenit încă de la început de acest amestec (subtitlul operei fiind „roman document”), el va întîmpina nu o dată dificultăți atît în identificarea rolului vocii auctoriale cît și în urmărirea coerenței textuale.

Pe de o parte, vocea principală a narațiunii este încredințată unui erou imaginar, Adam Salmen, „ultimul evreu din Schässburg” (azi, Sighișoara), revenit de la Auschwitz, unde fusese trimis în 1944 și unde a fost triat chiar de farmacistul orașului, devenit ofițer SS, Doktor Viktor Capesius. Intenția autorului pare destul de clară: Adam e o voce colectivă, simbol al supraviețuitorului evreu, ros de boli, vini și amintiri dureroase: 

...capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundați în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile înghețate din lagăr— cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius— îl chinuie reumatismul și pneumotoraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăiește, nu e mort ca toți prietenii lui, ca soția și copiii, ca părinții săi.

Pe de altă parte, vocea auctorială, cea care a creat și portretul de mai sus, vine cu propria ei istorie și propriile ei mărturii, din afară, nu din interior – eul narativ aparținînd unui sas din a cărui familie au făcut parte și soldați SS, spre marea lui tristețe. Eforturile sale de a reconstitui adevărul, din povești de familie, din amintiri despre unchiul său Roland, atît de iubit de el în copilărie și din interviuri cu Capesius, care fusese și el un obișnuit al casei lor, ar izvorî așadar dintr-un sentiment de vină personală și colectivă, fiind într-un fel un act de penitență în numele nu numai al familiei ci al tuturor sașilor transilvăneni care au permis ca aceste grozăvii să se întîmple. 

Din păcate, intențiile onorabile se traduc într-o poveste adesea dezlînată și repetitivă, în care voci reale și inventate se suprapun în devălmășie. Nu aș merge totuși pînă acolo încît să-l acuz, ca Michael Hoffmann în articolul citat mai devreme, de „exercițiu în distrugerea materialului”, chiar dacă recunosc că, atunci cînd am citit relatarea procesului lui Capesius am trăit același sentiment fulgurant de îndoială cu privire la vina farmacistului, din cauza incapacității autorului de a reda veridic scena. 

În ciuda acestor obiecții, cartea nu este mai puțin cutremurătoare, iar pentru cititorul român edificatoare pentru o viziune de ansamblu a „chestiunii evreiești” în România: chiar dacă din 1940, în urma „Diktatului” de la Viena, Transilvania nu a mai fost a României pînă la terminarea războiului, asta nu înseamnă că mentalitățile și prejudecățile s-au format abia de atunci încolo. Pentru mine cel puțin, această lectură nu face decît să adauge alte detalii (deși recunosc, cu destule spatii albe, dat fiind că se concentrează mai mult asupra vieții în lagăr) la imaginea acelei Românii antisemite pe care o descoperisem deja în Jurnalul lui Mihail Sebastian și în America de după pogrom a lui Cătălin Mihuleac. 

Se estimează că 270 000 de evrei români si-au pierdut viața atunci, dintre care 140 000 de mîna statului român. În Ardeal, până în 19 martie 1944, ofițerii superiori maghiari (chiar și Horthy!) îi protejau oarecum pe cei 795 000 de evrei din Ungaria și Transilvania, preferînd să-i trimită mai degrabă în armată sau în cîmpuri de muncă locale decît în lagărele naziste. Dar Hitler și-a pierdut încrederea în Horthy, care începuse să ducă tratative cu aliații, și trupele germane au intrat în Ungaria, iar Eichmann a hotărât ca toți evreii din Ungaria să fie exterminați într-o „acțiune fulger”.

Deportările au început imediat, sub privirile impasibile ale „arienilor” locali. Mai mult decît atît, autorul își amintește despre entuziasmul cu care era privit Hitler mai ales de către populația de etnie germană. 

În Transilvania anului 1944 se spunea: fiecare mamă germană îi trimite un copil Führerului. Celebră a rămas întrebarea unei țărănci: „Vine domnu' Führer la noi, sau trăbă să merem noi la domnu' Führer?”

M-a impresionat și îndurerat să aflu că și evreii au contribuit la propria tragedie, mai ales prin conducătorii lor, în special prin acele „consilii evreiești” care au dat, din păcate, o mînă voluntară de ajutor la genocid. Nu știusem că în Berlin, poliția evreiască și numai ea a fost aceea care i-a arestat pe evrei, și nici că, pe plan local, „consiliul evreiesc” era cel care reunise autoritățile evreiești în care-si puneau speranțele evreii de rînd, fără să știe că aceștia erau preocupați în primul rînd de protejarea propriilor privilegii. Trăiau în huzur, creaseră o întreagă „rețea de tehnici de dat din coate, protecție și corupție”, iar ca să te salvezi fugind de pildă în România, trebuia să plătești bani grei. Sfaturile proaste și deloc dezinteresate ale Consiliului Evreiesc din Transilvania (ca din întreaga Europă, de altfel), care îi încurajau pe evrei să se lase deportați, că n-ar fi vorba decît despre o simplă „mutare”, îl fac responsabil de moartea a jumătate dintre victime.

Si ca o ultimă dovadă că nepăsarea, cruzimea și egoismul sînt amprenta noastră genetică, manifestîndu-se indiferent de circumstanțe, la întoarcerea din lagăr, evreii care au îndrăznit să supraviețuiască s-au trezit pe străzile Europei nu numai fără familie ci și fără case, care fuseseră deja ocupate de alții cărora nici prin gînd nu le trecea să le restituie:

Dacă cineva își cerea vițelul sau un petic de pământ, ca să muncească cinstit și, cu inima zdrobită, să-și câștige bucățica lui de pâine, atunci patrioții noștri își ieșeau din fire: „La ce te-ai mai întors? V-ați întors mai mulți decât ați plecat!” Și așa mai departe. Nu-i de mirare că atât de mulți evrei și-au părăsit țara; o țară din care au fost dați afară în șuturi, iar puținii care au supraviețuit s-au confruntat cu ura și scârba locuitorilor!

Nu pot nega că romanul document al lui Dieter Schlesak nu e o reușită artistică în totalitatea lui, dar ar merita citit pentru mărturiile istorice cutremurătoare (și nu totdeauna cunoscute) pe care le conține. Una dintre ele, vocea mică și resemnată a supraviețuitoarei Baila din final, rămîne dureros în memorie multă vreme după ce ai închis cartea :  

  

            „...Îi un dor, care tăt nu vre să tacă. Îl am aci, în peptu' meu, aci înăuntru îi doru' mare, că-mi tăt vine a plânje, da' nu pot, numa' să trăiesc pot... Și-mi rămâne numa' să aștept moartea... Amu n-am ajuns la camera de gazare, așa o vrut Dumnezău drăguțu': să supraviețuiesc, să mă întorn— da' la ce bun? Aci n-or mai fost evrei în anul '46, chezarul nostru s-o curățat, nu mai e nimic din ce-om avut. și pruncii mei — fata și feciorul— nu i-am mai văzut și nimeni nu-mi poate zâce un' s-or dus, unde or crepat, micuții de ei, ultima dată or strâgat după mama lor, iar mama n-o fo' acolo, o fo' în altă parte, vai, vai. Și când om ajuns acasă... O fo' așa și așa. Da' noi eram sfârșâți. Om trăit ca mașinile: tăt merjea mecanic, așa, ca de la sine, n-om mai sâmțât nimnica, căci eram sfârșâți și asta nu se mai poate repara niciodată! La ce-i bun să te plângi? Doru' ista-i până la moarte... Da, în germană se zice durere, și eu zic mereu dor... Cum vine câte o sărbătoare, apare și doru' ăsta mare; da, nu trece, că nu-i nici un om acolo din oamenii mei. Atunci ședem în cameră și ne gândim cum o fo atunci și cum îi azi.”