Dana Grigorcea, „Sentimentul primar al nevinovăției”

 – Traducerea din limba germană Nora Iuga și Radu-Mihai Alexe. Humanitas 2016 ISBN 978-973-50-5434-2. 206 p.

Perioada lecturii: 15 noiembrie – 5 decembrie 2018

Votul meu: 

Sentimentul primar al nevinovăției, scris în limba germană de o scriitoare cu nume foarte românesc, Dana Grigorcea, tradus superb de Nora Iuga și Radu-Mihai Alexe și apărut în 2016 la Humanitas, este un roman care, în ciuda titlului incitant (dar și – să recunoaștem – oarecum pretențios), a subiectului mereu atrăgător (evocarea Bucureștiului din comunistul ieri și postrevoluționarul azi), cît și a trezirii în sufletul cititorului autohton a vajnicului sentiment de mîndrie națională (a cîștigat, după cum ne informează coperta editurii, Premiul 3sat în cadrul concursului de literatură Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, Austria, și a fost nominalizat pentru premiul elvețian de carte Schweizer Literaturpreis), nu pare să fi lăsat o impresie prea adîncă pe meleagurile mioritice. Cel puțin așa reiese din frunzăririle mele pe internet, internet care abundă de notificări ale librăriilor și anticariatelor on-line, dar unde am găsit doar un articol de presă, în Observatorul cultural (pe care nu l-am putut citi, că nu-s abonată ☹), și cîteva recenzii ale unor bloggeri (foarte, foarte puține). 

Nu-i exclus ca fenomenul să fie o altă exemplificare a zicalei ăleia, că nimeni nu-i profet în țara lui, dar, ca să spun drept, nici pe mine cartea nu m-a convins în totalitate. Nu că Dana Grigorcea n-ar ști să scrie, dimpotrivă, din punct de vedere stilistic romanul este aproape ireproșabil, doar că mi s-a părut că merge pe cărări mult prea bătătorite, iar această lipsă de inedit îl face „forgettable” din chiar momentul în care l-ai încheiat. Și cît de promițător era începutul!

O străfulgerare metalică, anunțând furtuna, șterge relieful orașului si-l transforma într-un decor pictat, asemănător celui din studioul Diamandi, unde mondenei mele bunici, prima bucureșteancă pozată într-o fustă scurtă, i se făcuse la cerere acea fotografie scandaloasă la brațul bunicului care, cu baston și pălărie de gangster, se foiește nerăbdător și apare estompat în partea laterală a imaginii.

Recunosc că după o asemenea introducere mă așteptam să (re)descopăr acel București glorios, devenit o tradiție în literatura noastră, Bucureștiul acela la limita dintre mit și realitate, bîntuit de zgomote, figuri și parfumuri uitate și, de ce nu, transfigurat de sentimentul, primar sau nu, al nevinovăției amintirilor – pe care uneori l-am și regăsit de altfel, fie într-o descriere de străzi bălțate de neonul reclamelor sau încețoșate misterios de lumina incertă a dimineții care estompează siluetele vecinilor abia recunoscuți de la balcon de o naratoare întoarsă nostalgic acasă și în propriul trecut, fie într-o vizită furișată în case vechi și severe, care interzic arogant privirile scrutătoare:

El însă n-ar intra niciodată într-o astfel de casă, oricât de cald ar fi afară. și asta pentru că din întunericul încăperilor lucește mobila masivă, dulapuri, mese, rafturi prăfuite, vitrine lipicioase, poze înrămate, în care se poate vedea, mai ales în cele aflate chiar la intrare, expresia impasibilă a vreunui sfânt sau a unei rude, totul încremenit în haosul timpurilor trecute, care au fost trăite conștient, cu mintea limpede și sânge rece, și care acuză generațiile viitoare drept ratate și fără istorie.

Prea adesea însă se mizează pe anecdotic, amestecîndu-se bancuri și întîmplări, reale sau inventate, cu personaje politice trecute și prezente, în contextul în care literatura noastră pare deja suprasaturată de aceste evocări, indiferent de registru – ironic, umoristic, dramatic sau chiar tragic. Uneori, comicul de situație este totuși excelent, ca în scena în care micuța Victoria, desemnată să-i ofere flori Elenei Ceaușescu, pe care o admirase adesea în fotografiile (alea retușate, vi le mai amintiți?) din care-i surîdea blînd ca o mamă, se trezește față în față cu o „babă năsoasă” care pretinde că florile sînt pentru ea, deși fetița neagă cu îndîrjire acest lucru:

Dar baba mi-a înșfăcat buchetul de flori și mi l-a smuls din mână. M-am ținut de el cu toată forța. Si-apoi s-a declanșat un ropot asurzitor de aplauze și mii de tovarăși au scandat ceva agitând deasupra capetelor pancarte mari ale mamei celei bune, care m-a mai fixat o clipă cu privirea.

Alteori însă, ironia este are un aer prea facil și prea transparent, ca în scena în care Victoria și Flavian văd la televizor o știre din Titan cu unul urcat pe o macara, care susține că face grevă de șapte zile fără să-l vadă nimeni și care amenință că se aruncă de acolo dacă nu vine la el „Bazavan, patronul clubului de fotbal Steaua, ctitor evlavios de biserici și om cu dare de mână, unde mai pui că e și un reputat om politic în Partidul Noua Generație.” Urmează o descriere a vilei acestui Bazavan, menită, prin detaliul prezenței, la poarta din față, a unei cruci de șapte metri cu un Iisus de aur, să spulbere orice îndoială – dacă mai rămăsese vreuna în mintea cititorului – că este vorba despre Gigi Becali, prezentat mai departe în toată splendoarea lui de salvator național:

Când mă întorc, Bazavan stă deja pe tronul lui de aur, dar corespondentul nostru nu ajunge până la el. „Domnule Bazavan,” strigă el peste capetele celorlalți jurnaliști care îl strigă la rândul lor, pe domnul Bazavan și sunt împinși înapoi de oamenii de pază. „Domnule Bazavan!” scena are ceva biblic: curând micul reporter se va cățăra în dud pentru a-l vedea mai bine pe presupusul Fiu al Omului.

Ca și începutul, finalul ambiguu și ușor deconcertant este un argument în favoarea romanului, imaginea lui Dinu, încărcată de specific național 😊, unind ironic trecutul și prezentul nu numai în plan individual (perenizînd, ca să zic așa, trecutele iubiri ale Victoriei) ci și social (portretizînd, care va să zică, acel machismul românesc de lungă tradiție). 

...Dinu ridică brațele încrucișate, dar fracțiunea de secundă în care-si scoate tricoul e de-ajuns ca să i se vadă subsuoara proaspăt rasă, adică regiunea pubiană a femeii tatuate peste pieptul lui până sus la gât, cu un picior pe brațul său, iar cu celălalt în jos peste coaste. Probabil că Aristița, la fel ca mine, a privit o clipă cât o jumătate de veșnicie la fața femeii tatuate, fiind ferm convinsă că este chipul ei, așa cum și eu sunt în continuare convinsă că este al meu.

Tot stau și mă gîndesc: romanul merită ceva mai mult de trei stele, dar în zgîrcenia mea nu i-aș da chiar patru. 3,49 stele e bine?