Michelle Obama, “Becoming”

 – e-book

Genre: memoir 

Read from April 14^th to May 28^th 2019

My rating: 

“When they go low, we go high.”

How these Michelle Obama’s words, which I think are the quintessence of this amazing woman’s personality, sound truer and truer lately! I so needed her memoir (which was all I’ve expected it to be and more – the story of a proud, uncompromising woman), to restore even a little my confidence in a humanity that seems to have lost all its sense of value nowadays. 

Afua Hirsch, the “Guardian” journalist, says in her review,  with that English candour (I know she’s not born in UK, but still) that always makes you smile just a little bit exasperated, that if Michelle Obama were British hers would be a class tale. But isn’t it though? And not only a class tale, but also a race and a gender tale. For the message M. Obama sends, loud and clear, is that you can become anything you want not necessarily in spite of, but also because your modest origins, your skin colour and your, to use Simone de Beauvoir’s expression, second sex. 

Her astonishing parcourse, her majestic tenue, her exemplary story is yours to discover in a book that will help you become, too. Meanwhile, I leave you with some quotes that can better than any of my words illustrate the multiple facets, each one bright and shining, of her personality. The first one, dealing with the death of her father, helped me grieve somehow more peacefully the loss of my own, this spring:

It hurts to live after someone has died. It just does. It can hurt to walk down a hallway or open I the fridge. It hurts to put on a pair of socks, to brush your teeth. Food tastes like nothing. Colors go flat. Music hurts, and so do memories. You look at something you’d otherwise find beautiful —a purple sky at sunset or a playground full of kids—and it only somehow deepens the loss. Grief is so lonely this way.

The next ones show that you can erase or at least attenuate the negative connotation of difficulty, obstruction, ugliness and use them as steps in your becoming:

If I’d learned anything from the ugliness of the campaign, from the myriad ways people had sought to write me off as angry or unbecoming, it was that public judgment sweeps in to fill any void. If you don’t get out there and define yourself, you’ll be quickly and inaccurately defined by others.

*

There’s an age-old maxim in the black community: You’ve got to be twice as good to get half as far. As the first African American family in the White House, we were being viewed as representatives of our race. Any error or lapse in judgment, we knew, would be magnified, read as something more than what it was.

*

We understood that we represented the nation and were obligated to step forward and be present when there was tragedy, or hardship, or confusion. Part of our role, as we understood it, was to model reason, compassion, and consistency.

It is true that sometimes you may feel, together with her, that all her and her husband’s efforts, dictated by reason and compassion, have been futile, that mankind never learns:

Since Barack left office, I’ve read news stories that turn my stomach. I’ve lain awake at night, fuming over what’s come to pass. It’s been distressing to see how the behavior and the political agenda of the current president have caused many Americans to doubt themselves and to doubt and fear one another. It’s been hard to watch as carefully built, compassionate policies have been rolled back, as we’ve alienated some of our closest allies and left vulnerable members of our society exposed and dehumanized. I sometimes wonder where the bottom might be.

But she also gives you hope for change given that nothing has been built in one day, and makes you aware how a solid foundation stone Obama family put in place so that tomorrow have less the consistency of a dream and more the consistency of reality: 

There are portraits of me and Barack now hanging in the National Portrait Gallery in Washington, a fact that humbles us both. I doubt that anyone looking at our two childhoods, our circumstances, would ever have predicted we’d land in those halls. The paintings are lovely, but what matters most is that they’re there for young people to see—that our faces help dismantle the perception that in order to be enshrined in history, you have to look a certain way. If we belong, then so, too, can many others.

Because in the end, and this is one lesson everybody should learn thoroughly,

It’s not about being perfect. It’s not about where you get yourself in the end. There’s power in allowing yourself to be known and heard, in owning your unique story, in using your authentic voice. And there’s grace in being willing to know and hear others.

Elif Shafak – „Lapte negru”

 -ebook

Gen: memorii

 

Perioada lecturii: 13 27 mai 2019

Votul meu: 

În „Nota către cititor” a cărții ei Lapte negru, Elif Shafak promite cititorului „două călătorii simultane, una în Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților”, pentru a desluși mai bine rolurile  de femeie, mamă și autoare: cum pot ele să coexiste și să se mențină în echilibru și să vindece o eventuală depresie. 

Dacă a doua călătorie a răspuns destul de convingător orizontului meu de așteptare, prima mi-a adus aminte de bancul acela cu ascultătorul care întreabă la radio Erevan dacă-i adevărat că vecinul lui Iuri Antonovici și-a cumpărat mașină și i se replică – da, e-adevărat, cu două mici precizări: nu-i vorba de-o mașină ci de-o bicicletă și nu a cumpărat-o, ci i s-a furat din fața blocului. Așa și aici: nu-i vorba de-o călătorie în Valea Bebelușilor ci de o întîlnire cu mai multe euri minuscule vociferînd pe tema maternității, iar în ceea ce privește cealaltă temă, depresia postnatală, care a inspirat frumoasa metaforă a titlului, e expediată în cîteva pagini spre finalul cărții. Dar să le luăm pe rînd.

Voiajul în Pădurea cărților este interesant din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că se raportează aproape exclusiv la autoare femei și pe de altă parte pentru că amestecă iscusit elemente din biografia și din opera lor pentru a dezvolta tema scriitoarei dublate de mamă. Desigur, așa cum remarca Kate Clanchy într-o recenzie publicată în The Guardian în 2013, uneori Shafak forțează tiparul pentru a-și susține ideile (ca atunci cînd sugerează de exemplu că Simone de Beauvoir ar fi une mère manquée, în sensul că dacă Sartre ar fi fost doritor i-ar fi dăruit un copil sur-le-champ), dar în general partea aceasta este plină de observații incitante și de amănunte mai puțin cunoscute (cel puțin de către mine) din viața unor mari scriitoare. De pildă, eu nu știam că Muriel Spark a avut o relație încordată cu fiul ei, pe care l-a părăsit cînd avea șase ani și pe care, ca adult, l-a scos din testament după ce acesta a trecut la religia mozaică, probabil din cauză că era o catolică ferventă și nici că fiica lui Alice Walker (autoarea extraordinarului roman The Color Purple, despre care am scris, în engleză, aici) și-a acuzat mama că a depus atîtea eforturi ca  să aibă grijă de copiii altora, încît nu i-a mai rămas nici timp, nici energie pentru propriul copil.

Mi-a părut rău că autoarea nu se oprește mai mult asupra literaturii feminine turcești, deși am reținut două nume: Sevgi Soysal, care a creat eroine zbătîndu-se între dorința de a se conforma unei societăți patriarhale și aceea de a-și afirma sinele și Halide Edip Adivar, „feministă otomană, activistă politică și romancieră, o divă a literaturii turce”, care a construit personaje voluntare și inteligente, însă extrem de pudice și ușor schematice:

Rabia — protagonista romanului Fiica măscăriciului — se schimba în cămașă de noapte în debara și apoi se băga în pat, unde o aștepta soțul ei. În societatea musulmană tradițională, căreia Rabia îi servește drept ideal, femeile își pot vedea trupurile doar în debarale sau în spatele ușilor închise. Același impuls se reflectă în scriitura noastră. Mai des decât vrem să recunoaștem , noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii non occidentale, ne simțim stingherite scriind despre sexualitate.

Cealaltă călătorie este, cum spuneam, o coborîre în sine. Sau ar trebui să fie, dacă Elif Shafak (și aici sînt iar de acord cu opinia lui Kate Clanchy din articolul citat mai sus) nu și-ar obiectiva conflictele interioare, transformîndu-le în alegorii cîteodată iritante (cel puțin din punctul meu de vedere, dat fiind că eu am considerat mereu alegoriile cam insistent didactice). Pornind de la credința sufită că omul este o oglindă a universului, un microcosm care reflectă vocile și sentimentele acestuia, autoarea își imaginează viața interioară ca pe un teatru de păpuși, ca să zic așa, în care fiecare „degețică” (purtînd nume mai mult sau mai puțin semnificative, ce se vor cordial ironice dar sînt mereu lejer comice: Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Domnișoara – ulterior Milady – Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, la care se vor adăuga Mama Budincă de orez și Blue Belle Bovary) se luptă pentru supremație. Evident, nu lipsește happy-end-ul, în sensul că gîlceava generală va deveni în final o bine temperată corală de cameră:  

Pentru prima oară în viață, îmi dau seama, le văd ca pe Una—piese inseparabile ale aceluiași întreg. Când una stă afară în frig, tremură toate. Când una e rănită, sângerează toate. Când una e fericită și împlinită, trag toate foloase de pe urma fericirii ei. Când Milady Cehoviana Ambițioasă și Domnișoara Cinica Doctă au dat o lovitură de stat în noaptea aceea îndepărtată, s-a întâmplat așa pentru că voiam să-mi înăbuș latura maternă. Nu eram pregătită s-o întâlnesc pe Mama Budincă de Orez. Iar legământul pe care l-am făcut sub Copacul-Creier a fost pentru că nu mă simțeam împăcată cu trupul meu. Nu eram pregătită pentru Blue Belle Bovary. Monarhia absolută a Mamei Budincă de Orez din timpul sarcinii a fost rezultatul convingerii mele că celelalte voci interioare nu erau compatibile cu maternitatea. În fiecare moment de criză, puneam o singură Degețică pe piedestal în dauna tuturor celorlalte. Sunt toate la un loc — cu defectele și calitățile lor, plusurile și minusurile lor, toate poveștile lor alcătuiesc cartea eului meu.

Ce-am mai reținut și mi-a plăcut (și simt nevoia să împărtășesc 😊):

• Două superstiții turcești: prima, că proaspetele mame sînt în pericol de a cădea pradă djinnilor și de aceea, de patul lor sînt legate panglici stacojii, iar în cameră sînt împrăștiate semințe de mac sfințite; a doua, că oglinzile sînt periculoase și nu trebuie lăsate descoperite prea mult timp și de aceea e mai bine să le împodobești spatele și să le atîrni cu fața la perete (poate de aici vine și obiceiul pe care l-am văzut la țară de a se acoperi oglinzile din camera în care se află un mort, ca să nu se deschidă poarta spre lumea cealaltă).

• Explicația numelui autoarei: prenumele, Elif, sinonim cu prima literă a alfabetului otoman, aleph, înseamnă „înaltă și zveltă“, iar numele, Shafak, pe care și l-a ales cînd a devenit scriitoare, preluînd prenumele mamei ei, înseamnă „zori”. 

Și trei citate în loc de încheiere: 

Rumi asemuiește mintea cu o casă de oaspeți. În fiecare dimineață avem un vizitator nou și neașteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mâhnirii.

*

Sufiții cred că lumea e un pântece matern... Suntem cu toții copii într-un pântece. Când vine vremea, trebuie să părăsim lumea. Știm asta, dar nu vrem să plecăm. Ne temem că, după ce murim, încetăm să existăm. Însă moartea e de fapt o naștere. Dacă am reuși să înțelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic.

*

Depresiile survin împotriva voinței noastre și fără știrea noastră, dar apoi—încet și pe furiș—se pot preschimba într-un râu în care ne bălăcim de bunăvoie.