-ebook
Gen: memorii
Perioada lecturii: 13 27 mai 2019
Votul meu:
În „Nota către cititor” a cărții ei Lapte
negru, Elif Shafak promite cititorului „două călătorii simultane, una în
Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților”, pentru a desluși mai bine
rolurile de femeie, mamă și autoare: cum
pot ele să coexiste și să se mențină în echilibru și să vindece o eventuală
depresie.
Dacă a doua călătorie a răspuns destul de convingător orizontului meu de
așteptare, prima mi-a adus aminte de bancul acela cu ascultătorul care întreabă
la radio Erevan dacă-i adevărat că vecinul lui Iuri Antonovici și-a cumpărat
mașină și i se replică – da, e-adevărat, cu două mici precizări: nu-i vorba
de-o mașină ci de-o bicicletă și nu a cumpărat-o, ci i s-a furat din fața
blocului. Așa și aici: nu-i vorba de-o călătorie în Valea Bebelușilor ci de o
întîlnire cu mai multe euri minuscule vociferînd pe tema maternității, iar în
ceea ce privește cealaltă temă, depresia postnatală, care a inspirat frumoasa
metaforă a titlului, e expediată în cîteva pagini spre finalul cărții. Dar să
le luăm pe rînd.
Voiajul în Pădurea cărților este interesant din două puncte de vedere: pe
de o parte pentru că se raportează aproape exclusiv la autoare femei și pe de
altă parte pentru că amestecă iscusit elemente din biografia și din opera lor
pentru a dezvolta tema scriitoarei dublate de mamă. Desigur, așa cum remarca Kate
Clanchy într-o recenzie publicată în The Guardian în 2013, uneori Shafak
forțează tiparul pentru a-și susține ideile (ca atunci cînd sugerează de
exemplu că Simone de Beauvoir ar fi une mère
manquée, în sensul că dacă Sartre ar fi fost doritor i-ar fi dăruit un
copil sur-le-champ), dar în general
partea aceasta este plină de observații incitante și de amănunte mai puțin cunoscute
(cel puțin de către mine) din viața unor mari scriitoare. De pildă, eu nu știam
că Muriel Spark a avut o relație încordată cu fiul ei, pe care l-a părăsit cînd
avea șase ani și pe care, ca adult, l-a scos din testament după ce acesta a
trecut la religia mozaică, probabil din cauză că era o catolică ferventă și
nici că fiica lui Alice Walker (autoarea extraordinarului roman The Color Purple, despre care am scris,
în engleză, aici) și-a acuzat mama că a depus atîtea eforturi ca să aibă grijă de copiii altora, încît nu i-a
mai rămas nici timp, nici energie pentru propriul copil.
Mi-a părut rău că autoarea nu se oprește mai mult asupra literaturii
feminine turcești, deși am reținut două nume: Sevgi Soysal, care a creat eroine
zbătîndu-se între dorința de a se conforma unei societăți patriarhale și aceea
de a-și afirma sinele și Halide Edip Adivar, „feministă otomană, activistă
politică și romancieră, o divă a literaturii turce”, care a construit personaje
voluntare și inteligente, însă extrem de pudice și ușor schematice:
Rabia — protagonista romanului Fiica măscăriciului — se schimba în cămașă de noapte în debara și apoi se băga în pat, unde o aștepta soțul ei. În societatea musulmană tradițională, căreia Rabia îi servește drept ideal, femeile își pot vedea trupurile doar în debarale sau în spatele ușilor închise. Același impuls se reflectă în scriitura noastră. Mai des decât vrem să recunoaștem , noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii non occidentale, ne simțim stingherite scriind despre sexualitate.
Cealaltă călătorie este, cum spuneam, o coborîre în sine. Sau ar trebui să
fie, dacă Elif Shafak (și aici sînt iar de acord cu opinia lui Kate Clanchy din
articolul citat mai sus) nu și-ar obiectiva conflictele interioare,
transformîndu-le în alegorii cîteodată iritante (cel puțin din punctul meu de
vedere, dat fiind că eu am considerat mereu alegoriile cam insistent didactice).
Pornind de la credința sufită că omul este o oglindă a universului, un
microcosm care reflectă vocile și sentimentele acestuia, autoarea își
imaginează viața interioară ca pe un teatru de păpuși, ca să zic așa, în care
fiecare „degețică” (purtînd nume mai mult sau mai puțin semnificative, ce se
vor cordial ironice dar sînt mereu lejer comice: Mica Domnișoară Practică, Doamna
Derviș, Domnișoara – ulterior Milady – Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica
Doctă, la care se vor adăuga Mama Budincă de orez și Blue Belle Bovary) se luptă
pentru supremație. Evident, nu lipsește happy-end-ul, în sensul că gîlceava generală
va deveni în final o bine temperată corală de cameră:
Pentru prima oară în viață, îmi dau seama, le văd ca pe Una—piese inseparabile ale aceluiași întreg. Când una stă afară în frig, tremură toate. Când una e rănită, sângerează toate. Când una e fericită și împlinită, trag toate foloase de pe urma fericirii ei. Când Milady Cehoviana Ambițioasă și Domnișoara Cinica Doctă au dat o lovitură de stat în noaptea aceea îndepărtată, s-a întâmplat așa pentru că voiam să-mi înăbuș latura maternă. Nu eram pregătită s-o întâlnesc pe Mama Budincă de Orez. Iar legământul pe care l-am făcut sub Copacul-Creier a fost pentru că nu mă simțeam împăcată cu trupul meu. Nu eram pregătită pentru Blue Belle Bovary. Monarhia absolută a Mamei Budincă de Orez din timpul sarcinii a fost rezultatul convingerii mele că celelalte voci interioare nu erau compatibile cu maternitatea. În fiecare moment de criză, puneam o singură Degețică pe piedestal în dauna tuturor celorlalte. Sunt toate la un loc — cu defectele și calitățile lor, plusurile și minusurile lor, toate poveștile lor alcătuiesc cartea eului meu.
Ce-am mai reținut și mi-a plăcut (și simt nevoia să împărtășesc 😊):
- Două superstiții turcești: prima, că proaspetele mame sînt în pericol de a cădea pradă djinnilor și de aceea, de patul lor sînt legate panglici stacojii, iar în cameră sînt împrăștiate semințe de mac sfințite; a doua, că oglinzile sînt periculoase și nu trebuie lăsate descoperite prea mult timp și de aceea e mai bine să le împodobești spatele și să le atîrni cu fața la perete (poate de aici vine și obiceiul pe care l-am văzut la țară de a se acoperi oglinzile din camera în care se află un mort, ca să nu se deschidă poarta spre lumea cealaltă).
- Explicația numelui autoarei: prenumele, Elif, sinonim cu prima literă a alfabetului otoman, aleph, înseamnă „înaltă și zveltă“, iar numele, Shafak, pe care și l-a ales cînd a devenit scriitoare, preluînd prenumele mamei ei, înseamnă „zori”.
Și trei citate în loc de încheiere:
Rumi asemuiește mintea cu o casă de oaspeți. În fiecare dimineață avem un vizitator nou și neașteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mâhnirii.*Sufiții cred că lumea e un pântece matern... Suntem cu toții copii într-un pântece. Când vine vremea, trebuie să părăsim lumea. Știm asta, dar nu vrem să plecăm. Ne temem că, după ce murim, încetăm să existăm. Însă moartea e de fapt o naștere. Dacă am reuși să înțelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic.*Depresiile survin împotriva voinței noastre și fără știrea noastră, dar apoi—încet și pe furiș—se pot preschimba într-un râu în care ne bălăcim de bunăvoie.
No comments:
Post a Comment