Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

– e-book

 

Perioada lecturii: 8 – 27 octombrie 2020

Votul meu: 4/5 stele

 

 

Să spun drept, abia am așteptat să citesc 21 de lecții pentru secolul XXI, în primul rînd pentru că m-au fascinat de-a dreptul celelalte două cărți ale lui Yuval Noah Harari, și pe urmă pentru că autorul însuși a considerat-o, așa cum mărturisește în introducere, o continuare firească a lor, analizînd prezentul, după ce Sapiens (despre care am scris în engleză aici) a analizat trecutul, iar Homo Deus (despre care am scris, tot în engleză, că recenzez mereu în limba în care citesc, aici ) viitorul. Din păcate, de astă dată narațiunii istorice i-a luat locul prelegerea, ceea ce-i dă pe alocuri aspectul, bine zicea Helen Lewis în recenzia ei din The Guardian  unei cărți motivaționale, în ciuda intenției (sau a pretenției) auctoriale că nu oferă neapărat soluții, ci mai curînd material pentru dezbateri.

Cele 21 de „lecții” sînt grupate în cinci părți menite să ofere o imagine de ansamblu asupra provocărilor tehnologice și politice ale lumii actuale, să analizeze în ce măsură amenință ele viitorul lui sapiens și dacă pot fi contracarate, să afle dacă postadevărul e doar un eufemism pentru minciuna în care se refugiază contemporaneitatea pentru a scăpa de ele sau o constantă a umanității și în fine, să caute soluții de protecție și redefinire a eului în acest context.

Pentru a descrie provocarea tehnologică, Harari reia unele teme din Homo Deus, ca primejdia pierderii locurilor de muncă, a libertății și a egalității, într-o lume deja deziluzionată de valorile liberale, ce par perimate, și amenințată de inteligența artificială care, prin intermediul algoritmilor, ar putea prelua curînd controlul asupra omului, exploatîndu-i prostia naturală pentru a-l downgrada. Valoarea economică și puterea politică a majorității ar deveni astfel irelevante, în lumea cea nouă condusă de o mică elită de supraoameni – homo deus – care va privi cu dispreț la marea masă de oameni inutili – homo sapiens. Ca să nu se ajungă la prăbușirea sistemului nostru sociopolitic, ar fi necesară așadar o reglementare a proprietății asupra datelor, mai ales că deja oamenii își oferă datele personale în schimbul unui e-mail gratuit și al unor filmulețe amuzante, așa cum își cedau aborigenii altădată teritoriile pentru mărgele colorate.

Nici provocarea politică nu este mai puțin amenințătoare, în contextul în care deja de vreo două secole spiritul comunitar nu prea mai există, fiind înlocuit cu un simulacru on line de tip Facebook, iar refugiile la modă, naționalismul și religia, sînt mai mult piedici decît soluții, pentru că problemele actuale insolubile, cum e cea nucleară, ecologică și tehnologică sînt globale și nu pot fi rezolvate de patriotarzi sau de bigoți, care nu fac decît să acutizeze conflictele legate de imigrație, pe care le explică prin teoria ciocnirii civilizațiilor, chiar dacă e falsă, deoarece nu există mai multe civilizații, ci una singură, „pusă pe scandal”.

Aceste provocări, spune Harari, alimentează atît disperarea – în fața terorismului, sau a posibilității unui nou război, cît și speranța – că religia sau știința ar putea fi calea de salvare. Disperarea ar putea fi atenuată prin conștientizarea faptului că actele teroriste produc mult mai mult zgomot decît victime, ca „o monedă mică într-un borcan mare și gol”, și că războiul s-ar putea evita ușor dacă omul ar recunoaște cu modestie că nu există o națiune, o religie sau o cultură mai presus de altele. Speranța în salvarea prin credință nu e dăunătoare dacă nu e otrăvită de intoleranță, dacă sufletul se adresează acelui Dumnezeu al filosofilor, prin care sînt explicate tainele cosmice (legile fizicii, conștiința, existența etc.) și nu Dumnezeului judecător al „cruciaților și al jihadiștilor, al inchizitorilor, misoginilor și homofobilor.” Cît despre sufletele nereligioase, ele își pun speranța în știință, fără să-l nege neapărat pe Dumnezeu, ci încercînd doar să distingă un adevăr dincolo de credință, în care toate ființele sînt prețioase.

În orice caz, complexitatea lumii actuale pare a copleși adesea bietul nostru creier de vînători-culegători, care pe de o parte se leagănă în „iluzia cunoașterii” (după inspirata formulă a lui Steven Sloman și Philip Fernbach), tratînd cunoștințele altora ca pe ale lui și bazîndu-se pe prietenii cu aceeași opinie și pe fluxurile de știri care confirmă aceste opinii ca să și le consolideze (iată motivul pentru care nici informația științifică, nici educația nu influențează opinia publică, modelată pe gîndirea de grup și loială acesteia, mai ales că nimeni nu vrea să pară prost dacă i se demască individual ignoranța), iar pe de alta încearcă să creeze ficțiuni pe înțelesul lui, în patru moduri: simplificarea (un război e văzut ca o luptă între două persoane, un protagonist și un antagonist), transformarea într-o poveste înduioșătoare (suferința unui copil), credința în teorii ale conspirației (dar lumea e atît de complexă încît nimeni „—nici măcar multimiliardarii, CIA, francmasonii și înțelepții Sionului—nu înțelege cu adevărat ce se petrece în lume. Așa că nimeni nu e în stare să tragă efectiv sforile”), sau plasarea încrederii într-o instituție sau într-un lider atoateștiutor.

„Oamenii se tem să fie închiși într-o cutie, dar nu își dau seama că sunt deja închiși într-o cutie—creierul lor—care este închisă într-o cutie mai mare—societatea umană, cu nenumăratele ei ficțiuni.”

De fapt, Homo sapiens creează și acceptă ficțiuni dintotdeauna, unele minciuni dăinuind secole de-a rîndul, ca povestea băiețelului Hugh din Lincoln din 1255 a cărui ucidere ritualică de către evrei a fost dezmințită abia în 1955. Mitologia națională este și ea o formă de minciună devenită adevăr, ca și religiile, crezurile comunismului, ale fascismului și ale liberalismului, ceea ce dovedește că minciuna îi unește pe oameni mai mult decît adevărul, pentru că, pe de o parte în practică, diferența între lucrul concret și convenție nu e clară (oamenii uită că dolarul, corporațiile sînt ficțiuni) iar pe de alta, lumea nici nu dorește sau se teme să afle adevărul suprem.

Ultima parte a eseului oferă trei soluții complementare de protejare și redefinire a eului: educația, autocunoașterea și meditația. Educația ar trebui să se concentreze asupra interpretării informațiilor, distingînd esențialul de balast pentru a avea o idee despre complexitatea lumii. Și dat fiind că majoritatea profesorilor sînt creați la vechea școală și nu pot ține pasul cu realitatea, tinerii, ca să evite să fie piratați, supravegheați controlați și în cele din urmă manipulați de algoritmi, ar trebui să facă efortul de a se cunoaște pe sine. Cum? Renunțînd la ideea seducătoare, dar falsă, că sînt o poveste, acceptînd așadar premisa că eul este o ficțiune reinventată perpetuu de propria minte care de cele mai multe ori înțelege lucrurile greșit. O cale eficientă de explorare a propriei minți, sugerează autorul, este meditația, care ne face să conștientizăm că fluxul minții e legat nu de evenimentele lumii exterioare ci de senzațiile corporale, (de exemplu, o insultă, o jignire a națiunii face propriul corp să sufere, nu națiunea); suferința nu e o stare obiectivă ci generată de propria minte, iar „(c)onștientizarea acestui fapt este primul pas ce trebuie făcut pentru a nu genera și mai multă suferință”.

Cartea se încheie cu un sfat avertisment pentru cei care sînt de părere, ca și Harari, că un viitor în care algoritmii vor decide în locul oamenilor cine sînt și ce trebuie să știe despre ei înșiși, interpunîndu-se între ei și realitate, se apropie cu pași repezi:

Vreme de câțiva ani sau câteva decenii, încă mai avem de ales. Dacă ne dăm silința, putem încă explora cine suntem cu adevărat. Dar, dacă vrem să profităm de această ocazie, ar fi bine să o facem acum.

 

Și eu înclin să cred că scenariul propus de autor nu este cu totul fantezist, dacă ne gîndim numai la progresul halucinant al tehnologiei din ultimele decenii. Aș mai adăuga că, în ciuda caracterului uneori sîcîitor didactic și enervant ritos al unora dintre „lecții”, Harari rămîne Harari, adică sclipitor și amuzant, așa încît mi-a fost imposibil să-l downgradez la mai puțin de patru stele, chiar dacă o voce mică și iritantă mi-a tot șoptit în timp ce scriam recenzia aceasta 3,5! 3,5!