Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat”

 

 – ebook

 

Perioada lecturii: 12 - 22 ianuarie 2021

Votul meu: 

 

 

În excelentul său eseu, Castelul, biblioteca, pușcăria (datorită căruia am descoperit de fapt memoriile lui Annie Bentoiu, și nu numai), Dan C. Mihăilescu mărturisește că abia la lectura celui de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat început să aprecieze stilul autoarei: în primul volum i se păruse, prin contrast cu cel al Aniței Nadriș (20 de ani în Siberia) sau al Adrianei Georgescu (La început a fost sfîrșitul), rece, lipsit de participare afectivă, pentru a-și da mai apoi seama că de fapt „lenta, voit nespectaculoasa acumulare a detaliilor ce pustiesc individualitatea și desfigurează (irepresibil și irecuperabil) ființa rațională” nu poate fi redată decît pe un ton a cărui principală calitate este „moderația, echilibrul, accentul nerevendicativ, oroarea de patetism”.

Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.

De altfel, autoarea ține să precizeze că paginile pe care le-a scris nu sînt personale, că nu e vorba despre viața ei în ele, ci despre epoca în care a trăit și al cărei ochi a încercat să fie, chiar dacă „acest ochi nu este atotvăzător, nu-și poate depăși condiționarea, nici limitele propriului câmp – și timp – de viziune”. Iar spre finalul primului volum, dezvăluie și cel de-al doilea obiectiv al memorialului său: dorința de a menține, în conștiința tuturor, o anumită „culpabilitate ideologică” menită să-i facă, mai ales pe tineri, să se gîndească de două ori înainte de a adera la orice ideologie politică „în care se practică, pe de o parte, agresivitatea (cu corolarele ei, indiferența față de mijloace), iar pe de alta, ascultarea totală și necondiționată față de superiorul ierarhic. Reunirea acestor trei elemente – natura politică a ideologiei, natura ei agresivă și ascultarea oarbă practicată de adepții săi – nu poate duce decât la rezultatele pe care le-am văzut în timpul existenței noastre, ea fiind prezentă în toate ideologiile totalitare, de dreapta sau de stânga, pe care le-am cunoscut până acum.”

Perioada 1945-1947 este reconstituită așadar de acest „ochi” atent și critic, care încearcă să surprindă epoca cu toată diversitatea și tragismul ei, cu toate rosturile sale iremediabil stricate. Dintre toate, imaginea Bucureștiului, atît de strălucitor și de neștiutor că-și trăiește ultimele clipe de glorie, este poate cea mai tristă metaforă a vremilor abătute peste români:

Bucureștii din vremea aceea deveniseră și în literatură – cu bune și rele – un loc magic. Se construia mult, și dintr-o dată foarte modern. Nu toată lumea era de acord cu asta; țin minte că ochiul occidental al mamei se întrista de neconcordanța stilistică între noile blocuri și vechiul București neoclasic. Eu găseam că e grozav să ai reclame luminoase, să vezi, de pildă, picurând pe cerul nopții apa de dinți Odol în paharul cu apă, iar uruitul tramvaielor pe Bulevardul Elisabeta și scânteietoarele scurt-circuituri de la îmbinarea firelor electrice în intersecții, la trecerea garniturilor, nu mă supărau cu nimic. Între arterele cu circulație intensă rămâneau atâtea cartiere calme, cu vilișoare și grădini îngrijite! Toate casele pe care le vedem azi dărăpănate, nezugrăvite și nereparate de zeci de ani, erau pe atunci noi. Nu știu cum făcea Primăria, probabil că amenzile stipulate de ordonanțele ei erau mari și chiar se aplicau, dar cel ce nu-și strângea zăpada din fața casei, nu mătura trotuarul sau tulbura în vreun fel curățenia și liniștea orașului n-o ducea prea bine. Existau în același scop și inițiative mai fanteziste: țin minte, dincolo de statuia Pache, un loc viran, mărginit de un calcan pe care se vopsise cu litere mari următoarea inscripție: „murdăriea oprită cu bătae“.

Prin același procedeu al antitezei între trecut și prezent este descrisă degradarea rapidă, din nepăsare, rea-credință sau pur și simplu, vorba cronicarului, din multă neștiință, a tuturor instituțiilor statului. Declinul învățămîntului, de exemplu, se poate urmări din simpla evocare a două școli frecventate de autoare: una absolvită cu mîndrie, Școala Centrală, veche de aproape un secol și recunoscută pentru calitatea educației pe care o oferea, de la care i-a rămas amintirea unor profesoare minunate, care nu vor mai putea preda cînd clădirea va deveni Liceul Zoia Kosmodemianskaia, și una abia începută, Facultatea de Drept, de la care i-a rămas o poveste aiuritoare: la festivitatea de deschidere din 1946, avocatul Istrate Micescu, legendă vie a baroului, îşi ținea ca în fiecare an conferința de deschidere în fata unui amfiteatru arhiplin care îl asculta într-o liniște vrăjită, cînd ușa s-a deschis violent si un grup de tineri au năvălit înăuntru, începînd să insulte atît profesorul cît și studenții înmărmuriți. Patruzeci de ani mai tîrziu, autoarea o va întîlni la niște prieteni pe Nina Cassian, care, atunci cînd se aduce vorba de Istrate Micescu, va recunoaște candid că făcuse parte din grupul cu pricina, care primise sarcină de la partid să strice cursul celebrului avocat, pentru că era „o bestie moșierească”. (Mai e nevoie de precizarea că, la un an și cîteva luni de la acel incident, Micescu va fi condamnat la muncă silnică pe viață și închis la Aiud, unde va muri după cinci ani?)

Același amestec de tragism și umor negru caracterizează și viața artistică a epocii, de la Constantin Tănase, care a plătit probabil cu viața îndrăzneala de a apărea pe scenă (fără să scoată o vorbă, fiindcă autoritățile îi interziseseră cupletele) cu brațele goale pline de ceasuri pînă la umeri, la Ian Iancovescu, proaspăt membru de partid care, cînd i s-a trasat prima sarcină, a refuzat-o cu o replică devenită notorie: „Mă, eu m-am înscris la voi de lichea, nu de tîmpit!” sau la Nadia Cantacuzino, și ea o actriță cunoscută în epocă, care i-a căzut în genunchi Anei Pauker rugînd-o să-i aprobe emigrarea, pe motivul că oricum n-ar face decît să încurce noua stăpînire dacă rămîne în țară, argument care se zice că a amuzat-o pe Pauker, care a lăsat-o să plece. Cea mai absurdă poveste este însă aceea a cedării vilei de la Sinaia de către George Enescu, vilă pe care Ministerul Artelor s-a angajat atunci să o folosească conform condițiilor din actul de donație. Doi ani mai tîrziu însă, guvernul își naționalizează propriul minister, iar casa e vandalizată de țărani (unul dintre ei, Labă, se lăuda încă după ani de zile că el a fost cel care a dat foc cărților lui Enescu).

Locuința a căpătat apoi, timp de vreo douăzeci de ani, întrebuințările cele mai diverse: a fost stațiune de mașini și unelte agricole, școală agricolă profesională și chiar crescătorie de găini. De abia în 1968, odată cu testamentul prin care Maruca Enescu dona statului și Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, Tescanii și-au asumat rolul de casă de odihnă pentru artiști, exclusiv români până în 1989, iar de atunci încolo sosiți din toate zările.

În ceea ce privește mediul politic, impresionează eforturile supraomenești ale partidelor istorice de a menține o oarecare normalitate legislativă (într-o paranteză umoristică, autoarea își justifică greșeala de a-l fi votat pe Radu Cîmpeanu în 1990 prin faptul că îl știa de cînd era studentă ca pe un tînăr foarte implicat în activitatea partidului liberal) dar mai ales portretul lui Nicolae Rădescu, ultimul nostru prim-ministru care s-a putut exprima liber și a mai crezut, sincer și o, atît de naiv, în triumful valorilor democratice:

Drama acestui ofițer curajos și cinstit, care pare mereu obligat să se scuze, care se indignează sincer și se lasă surprins de tertipuri atât de previzibile astăzi, căutând în propriul său popor un aliat împotriva unor forțe încă fără nume, are pentru noi ceva insuportabil, ținând cont de inegalitatea luptei și de înfrângerea finală.

În sfîrșit, pe ici pe colo unele sînt inserate și povestiri care par a nu avea legătură cu perioada evocată, dar se dovedesc de fapt o consecință a ei:

Înainte de faimoasele alegeri din „Duminica orbului“ (mai 1990, în care partidul foștilor comuniști a fost ales cu o majoritate covârșitoare), un prieten, trecând pe lângă o grădiniță, a auzit educatoarea cântând în cor cu copiii versulețe cu rimă, compuse ad-hoc împotriva lui „Rațiu și Câmpeanu“, cei doi lideri de atunci ai opoziției. Nici într-un coșmar, îmi ziceam eu, nu puteam imagina în copilărie o grădiniță în care s-ar fi cântat refrene pro-Maniu sau pro-Brătianu!

 

Am să închei simetric, tot cu vorbele lui Dan C. Mihăilescu, care a observat cu acuratețe că povestea pare să se desfășoare „în siajul biblicului îndemn pascalian „ne jugez pas”. Nu victimizare și nu condamnare cu orice preț. Ci discernerea, înțelegerea, asumarea și, în final, buna resemnare înaintea istoriei, a sistemului, a destinului personal.”