Polirom, Iași 2017, 260 p., ISBN 978-973-46-7108-3.
Perioada lecturii: 6 – 19 martie 2021
Votul meu:
Ce bine scrie Adrian Schiop! Și cînd mă gîndesc că am Soldații în bibliotecă de vreo trei ani de zile, cadou de la un văr al meu foarte darnic (mi-amintesc că m-a așteptat atunci cu o sacoșă de cărți la aeroport și pe toate le-am luat cu mine înapoi în Canada), și că abia acum, nu știu de ce, i-a venit rîndul!
Pentru că nu știam mai nimic despre autor, am parcurs opera destul de candid, fără să am adică habar de sursa ei de inspirație. Abia după ce am citit recenzia lui Florin Dumitrescu de pe bookaholic.ro, în care acesta ezită între a o numi roman autoficțional sau jurnal antropologic, am aflat că are substrat autobiografic și mi-am pus și eu întrebarea care ar fi cea mai potrivită încadrare în specie (pînă atunci o inclusesem în categoria destul de largă a narațiunii literare documentare). Rămîn totuşi la varianta „roman autoficțional” căci mi se pare mult prea cizelată din punct de vedere stilistic și compozițional ca să lase impresia notării grăbite, pe teren, a observațiilor.
Fabula e destul de simplă: naratorul, Adi, colindă Ferentariul ca să adune material pentru lucrarea de doctorat în – ce altceva? – manele (m-a sedus ideea încă dinainte de a ști că autorul chiar și -a susținut teza pe acest subiect). De ce manele? Poate pentru că, așa cum spune un amic rom al eroului, el însuși reticent la început, lumea are nevoie de un „Manele Pride, prin care Să Rupă Cercul Ipocriziei”, dat fiind că, „de cîțiva ani, nici un român cu studii mici și mijlocii nu mai recunoștea că ascultă genul – deși nu era nuntă sau chef proletar la care spre sfîrșit, cînd lumea se îmbăta, să nu se dea din buric pe manele.”
Manelele nu sînt însă decît un pretext, un fundal lălăit-lăutăresc, ca să zic așa, pe care se desfășoară pe de o parte povestea de dragoste dintre Adi și Alberto, ambii amatori ai genului (deși doar al doilea îl gustă cu ingenuitate), iar pe de alta se evocă o lume fascinant de pestriță, cu interlopi, drogați și foști pușcăriași (nu cu mult diferită de lumea Cuțaridei lui Eugen Barbu):
Multă lume din Centru era curioasă de Ferentari, dar putini îndrăzneau să-l calce. Era, cum ar veni, terra incognita – bucureștenii aveau senzația că e la mama dracului, la ieșirea din oraș, deși era situat la două stații de metrou de Casa Poporului. Între cei care-și făceau curaj să vină-n cartier cei mai amuzanți erau bloggerii (minus Simona Rădoi, care locuia cu familia în Ferentari) – se aventurau cu bicicleta sau autobuzul prin zonă și se întorceau fie cu relatări sîngeroase despre drogați și blocuri căzute într-o rînă, fie cu imaginea unui loc cu cîrciumioare la șosea, oameni ospitalieri și chiloți puși la uscat pe gard.
Excelent este surprinsă, după părerea mea, granița fermă care separă cartierul bucureștean de restul lumii, graniță pe care nici măcar intelectuali bizari și dezinhibați ca eroul nostru și cu atît mai puțin militanții stângiști sau vajnicii reprezentanți de ONG-uri internaționale, mișunând pe acolo în căutare de senzații tari, nu sînt în stare s-o estompeze. Lumea Ferentarilor e o lume de soldați în sensul sicilian al cuvîntului, cu propria organizare și propriile legi, dar mai ales cu propriul limbaj, căruia nu i se poate nega o anume frumusețe inefabilă a incertitudinii:
...în Ferentari jurămintele sînt ca muzica sferelor, zgomot de fond al Universului – deși nimeni nu le crede, oamenii continuă să se exerseze în combinații lingvistice din ce în ce mai elaborate și m-am gîndit, nostalgic, cu cît jurămintele sînt mai baroce, cu atît e mai probabil ca lumea aia să fie mai nesigură și mai afundată în neîncredere...
De fapt, stilul romanului însuși se bazează pe o dozare discret ironică a acestor incertitudini la care sufletul eroului narator se acordă ca la muzica sferelor (că tot veni vorba), fie prin referințe metatextuale (iată, de exemplu, o comparație à la Sylvia Plath: „...atunci cînd mămica mea o să moară, o să rămîn blocat ca într-un borcan între pereții reci ai conștiinței”) fie prin portrete delicios fulgurante, care trezesc neașteptate nostalgii (în ăi bătrîni, desigur) din epoca studenției comuniste:
Era ziaristă din vechea gardă, liberală și anticomunistă, dar făcea eforturi să se adapteze, să fie de partea tinerilor fără sechele comuniste, iar din încercarea asta ieșea ceva înduioșător ca Radio Costinești.
Că arta portretului nu-i este necunoscută lui Adrian Schiop o dovedește o întreagă galerie de personaje, trecătoare prin narațiune dar care rămîn înfipte în memoria cititorului:
Cristi (~30) era tăticul hipsterilor și de vreo șase ani se menținea acolo, deși vremurile se schimbaseră (...). După Criză s-a adaptat, I mean s-a constipat și a renunțat la glumele hipioate cu make sex – doar cînd se relaxa mai scăpa cîte una și atunci, fulgurant, recunoșteai ceva din Cristi ăla vechi. Dar, chiar așa schilodit de etică și voluntariate, continua să fie un tip de treabă, care te lua de după cap și sărea să te ajute.
Ce-aș mai putea adăuga în afara faptului că Soldații e o experiență de lectură care nu trebuie ratată? A, doar că tare-s curioasă să citesc teza aia de doctorat și c-o s-o caut neapărat.
No comments:
Post a Comment