Florian Illies, „1913. Vara secolului”

 – kindle.
Der Sommer des Jahrhunderts. Traducere din limba germană de Vasile V. Poenaru

 

Perioada lecturii: 6-26 iulie 2021

Votul meu: 

 

 

În timp ce citeam 1913. Vara secolului, m-am gîndit nu o dată ce mult mi-ar fi plăcut ca ideea lui Florian Illies, de a reînvia nu o epocă, ci, vorba poetului, „un anotimp, un an, un timp”, să-i fi venit și vreunui „cronicar” român, care să ne plimbe printr-un trecut mai mult sau mai puțin specific, punîndu-i și pe artiștii români în context, că nici ei nu-s lipsiți de pitoresc. Dar care ar fi anul cel mai potrivit pentru o felie din viața culturală română? 1813? 1876? 1921? 1925? 1943? Mi-e greu să aleg, pentru că ne-am obișnuit să gîndim trecutul în lungi perioade, automatism de care nici autorul nu e ferit, dacă ne luăm după titlu.

E firesc, așadar, să ne punem întrebarea dacă anul 1913 este cu adevărat definitoriu pentru secolul al XX-lea. Eu aș răspunde că nu, nu neapărat, deși se întîmplă lucruri multe și importante, dar că e în orice caz un an interesant, pe buza prăpastiei, o ultimă „vară” înaintea iernii lungi si grele care se apropie, și mai stă și sub semnul cifrei 13, pe care lumea a putut da vina ori de cîte ori s-a întîmplat ceva neplăcut, și contra căreia a găsit mijloace înduioșătoare de protecție (Gabriele D’Annunzio, de exemplu, oferindu-i unui prieten Martiriul Sfântului Sebastian, și-a datat dedicația „1912+1“, iar Arnold Schönberg, inventatorul dodecafonismului, acea „tehnică de bază a muzicii moderne, născută și din spaima creatorului ei față de ceea ce avea să vină. Nașterea raționalului din spiritul superstiției”, a evitat mereu atît măsura 13 cît și numărul de pagină 13 în compozițiile sale, iar cînd a realizat că titlul operei lui despre Moise și Aaron avea 13 litere, a tăiat al doilea „a“ din Aaron, schimbîndu-i numele în Moses und Aron. O paranteză în paranteză: născut pe data de 13 septembrie, se pare că lui Schönberg îi era teamă că va muri într-o zi de vineri, 13, în anul 1913, și chiar a murit pe data de 13, dar într-o sâmbătă, treizeci și opt de ani mai tîrziu.)

Cartea toată e un delicios amestec de bîrfe subțiri, descrieri de evenimente mai mult sau mai puțin semnificative, informații meteorologice, crochiuri de artiști în ipostaze atît demiurgice cît și umane – o vînzoleală de nume celebre, ba coborîte din turnul lor de fildeș ba resuscitate din cloaca istoriei.

Din ultima categorie fac parte cîteva personaje fără nici un rost deocamdată, bîntuind aiurea prin Viena, ca tînărul Hitler, care încă are ambiția de a deveni un pictor renumit și care va părăsi pe furiș Austria doar de teama serviciului militar, ca Stalin, care a venit într-o misiune la ordinul lui Lenin, sau ca Josip Broz, un crai de 21 de ani, întreținut de amantă (din banii căreia achită pensia alimentară pentru fiul său nou-născut), care nu-și spune încă Tito.

Stalin studia într-o cameră de oaspeți problema naționalităților, Hitler picta acuarele într-un cămin de bărbați, iar Tito tot dădea ture fără noimă pe Ringstraße pentru a testa comportamentul în curbă al automobilelor. Ai fi zis că erau trei figuranți fără vreun text propriu în marele spectacol „Viena pe la 1913“.

Ce se mai întîmplă prin lumea bună? Între altele, Picasso are trei pisici siameze, spre deosebire de Marcel Duchamp care are numai două, Jung nu crede în boala numită neurastenie, lui Freud îi vine ideea să profite de pe urma morții lui Gustav Mahler scriind executorului testamentar al acestuia că ar trebui să i se achite costul unei plimbări pe care o făcuse cîndva împreună cu compozitorul și pe care o consideră terapeutică post mortem, familia Braun îşi plimbă cu mîndrie fiica de șase luni, Eva, într-un parc din Munchen, poate chiar în momentul în care Hitler ajunge în oraș, Oswald Spengler e din ce în ce mai misogin, Louis Armstrong, care tocmai intrase la școala de corecție pentru că a celebrat Anul Nou trăgînd în aer cu un pistol furat, apare pentru prima dată în public ca trompetist al formației de muzică „Municipal Boys’ Home, Colored Dept. Brass Band“, îmbrăcat cu o veche uniformă de poliție (în New Orleans se obișnuia ca polițiștii să le doneze tinerilor hainele vechi ca îmbrăcăminte de orchestră), iar Gioconda, furată cu doi ani în urmă de la Luvru din patriotism de către un italian, va fi în sfîrșit recuperată în luna decembrie. A, și „Rainer Maria Rilke are guturai”.

Altceva? În luna august la Viena temperatura nu se ridică peste 16 grade (a fost cea mai răcoroasă vară a secolului), lumea e ferm convinsă că nu va mai fi niciodată război, la New York apare prima revistă Vanity Fair, iar la Essen primul supermarket Aldi, bustul lui Nefertiti ajunge la Berlin, firma Problem scoate o nouă marcă de țigări, Moslem, așa că pe autobuzele și caleștile berlineze se poate citi mare „Moslem. Problem Zigaretten” 😊, stratul de ozon este descoperit (intact, desigur) de Charles Fabry, se deschide la Milano primul magazin Prada, și on the dark side, un profesor șomer intră în școala Sfânta Maria din Bremen cu șase pistoale încărcate omorînd cinci fete între șapte și opt ani si rănind grav alți optsprezece copii cît și cinci adulți, în semn de protest că nu-și găsise post de învățător.

Ce-ar mai fi de adăugat? Desigur, evenimente din viața artistică:

·         Egon Schiele ar vrea să-și expună desenul intitulat Prietenie într-o galerie din Munchen, dar directorul se teme că ar atenta la bunele moravuri, oferindu-se în schimb să-l cumpere pentru sine.

Iată ce discrepanțe erau în anul 1913 între morala publică și cea privată.

·         La München se organizează o licitație de binefacere pentru poeta Else Lasker-Schüler cu „tablouri în ulei de Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Oskar Kokoschka, Paul Klee, August Macke, Alexei von Jawlensky, Vasili Kandinski și Franz Marc” la care nu participă nimeni, artiștii licitînd în cele din urmă între ei și strîngînd cu chiu cu vai 1600 de mărci, pentru tablouri a căror valoare totală se ridică în ziua de azi la vreo 200 de milioane de euro.

·         Robert Musil, bibliotecar la Universitatea Tehnică din Viena, vrea să aibă timp pentru scris așa că face rost de o scutire medicală pe șase luni, cu diagnosticul „neurastenie generală cu implicarea inimii (nevroză de inimă)“.

Neurastenie cu implicarea inimii – nici că s-ar putea să rezumi mai frumos faptul că cineva suferă de modernism.

·         Capodopera lui Stravinski, Sărbătoarea primăverii, e fluierată de publicul parizian si considerată o culme a prostiei de presă.

·         Aceeași reacție a opiniei publice după primul Salon German de Toamnă unde expun Archipenko, Delaunay, Léger, Severini, Carra, Boccioni, Jawlensky, Marc, Macke, Münter, Klee, Chagall, Kandinski, Picabia, Lyonel Feininger și Max Ernst.

 

Mă opresc aici. Desigur, eseul lui Illies e mult mai bogat în detalii și informații pitorești despre anul 1913, acest „an pe versantul sudic al istoriei.” Ceea ce am enumerat eu aici sper doar să fie un argument convingător în favoarea unei lecturi, din punctul meu de vedere, esențiale!