Thursday, July 23, 2015

Radu Pavel Gheo, "Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a"

– ebook


Perioada lecturii: 15-22 iulie 2015

Votul meu:


De ani de zile am un coșmar recurent care-l amuză la culme pe soțul meu: visez că sînt în România de mai bine de un an – habar n-am de ce – că suplinesc la aceeași școală unde am predat 15 ani înainte de a pleca, că nu am bani de avion să mă întorc în Canada și mi-e o frică grozavă că o să-mi pierd serviciul și casa… Mă trezesc de obicei răsuflînd ușurată cînd dau cu ochii de mobila familiară din dormitor…


Si mă gîndesc acum, după lectura cărții lui Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a că poate dacă m-aș fi stabilit în Seattle n-aș fi considerat visul pe care l-am descris un coșmar ci expresia unei nostalgii subconștiente după plaiurile natale categoric mult mai însorite... că eu nici în Vancouver n-am vrut să mă duc din cauza excesului de ploaie, în ciuda climei mult mai blînde decît cea din Québec. La urma urmelor, abia venit în țară străină, cînd și clima e melancolică normal că-ți vine să-ți iei cîmpii, și înțeleg oarecum reacțiile frustrate ale autorului față de unele detalii altminteri distractive, gen trotuare care se opresc ilogic în mijlocul drumului (și de care nici Brossardul meu iubit nu este străin) sau români care suferă de complexul Răducioiu (pe care am descoperit cu surprindere că-l avem și noi cînd am ajuns în România și am cerut senin o „canetă” de bere), detalii pe care autorul le dezbracă de savuros pentru  a le contamina cu, vorba lui Topîrceanu, „o tristețe iremediabilă”:

Pe ici, pe colo, mai vezi cîte un indicator de un galben aprins care avertizează: „NO PEDS! XIU!“, adică (în engleză și chineză): „Interzis accesul pietonilor!“. A fost și una dintre marile dezamăgiri ale Alinei, căreia îi place să se plimbe pe distanțe lungi: abia ce mergi vreo jumătate de kilometru și te trezești că, în mijlocul orașului, trotuarul se termină și rămîi suspendat la marginea șoselei, în timp ce din toate părțile vîjîie pe lîngă tine monștri mecanici.

Poate că aceasta ar fi una dintre explicațiile experienței nefericite și lejer traumatice trăite de Radu Pavel Gheo în călătoria sa peste mări și tări, pe care la urma urmelor o numește el însusi, de la început, cu o grimasă profetică, „marea trecere”, cu toate conotațiille blagiene ale sintagmei.

O a doua explicație ar putea fi aceea că a greșit țara – cred sincer că românul e psihologic incapabil să se adapteze la disciplina muncii promovată de societatea americană atît de bine descrisă de autor:

…în America se muncește. Se muncește serios. Pentru 90% dintre cetățenii unei țări unde munca are sensul de corvoadă de care scapi cum poți, concepția americană despre muncă și slujbă e, de fapt, de neconceput.

Țin minte că, chiar înainte să plecăm, ne-am imaginat un scenariu în care cu viza pe pașaport și bagajele făcute, am fi fost anunțați că am cîștigat și loteria americană (circula o legendă urbană cu o familie căreia i se întîmplase exact asta). Bineînțeles că pe vremea aceea ni se părea o alegere simplă, America, evident, dar acum nu m-aș muta acolo nici rugată, prea iubesc cosmopolitismul și „la joie de vivre” și efervescența culturală degajată și nemărginitul respect pentru timpul liber al minunatei societăți quebecoase! Cînd m-am angajat, în primele săptămîni încercam să fiu rapidă și eficientă (ca să fac impresie, of course, sau poate pentru că-mi imaginam că toată America de Nord are același cult al muncii), pînă cînd m-au apostrofat nedumeriți colegii, că de ce mă grăbesc așa? Ne-am prins repede că aici toată lumea „prend son temps” – iată, de exemplu, sînt două săptămîni de cînd aștept ca universitatea să corecteze o eroare pe care a facut-o pe diploma mea pentru a o putea trimite la Ministerul educației și în ciuda numeroaselor e-mailuri trimise nu primesc decît răspunsuri automate de confirmare. Ăsta-i Quebecul și uneori îmi amintește atît de mult de România că mă înduioșează pînă la lacrimi.... Numai că, spre deosebire de România, corupția e un accident, nu o regulă, mîrlănia este de neconceput, iar pilele funcționează temporar, doar ca recomandări care trebuie confirmate de valoare.

A treia și poate cea mai plauzibilă explicație ține de imposibilitatea de adaptare a celor bîntuiți de sentimentul sămănătorist al dezrădăcinării . Am și eu niște cunoștințe care, deși au emigrat în Québec acum mai bine de un deceniu, au casă, masă și copii integrați perfect, plîng non stop după țărișoara lor, ascultă și se uită numai la posturi românești, și în general privesc viața de aici ca pe o corvoadă, o pedeapsă nedreaptă și permanentă. Sînt patetici, sînt tristi, cu veșnica lor supărare pe un sistem care a făcut tot posibilul să-i integreze și pe care îl acuză totuși de discriminare, de exploatare și de ipocrizie. E drept, ei nu au argumentele intelectuale ale lui Radu Pavel Gheo, dar sentimentul de frustrare e același. Așa că îi contrazic pe toți cei care au fost de părere că autorul a renunțat prea repede la luptă – eu cred sincer că face parte dintre aceia care sînt imuni la morbul integrării (hi, hi!), care tînjesc mereu după locurile natale, oricît de exasperante ar fi ele. De aceea, decizia sa de a se întoarce mi s-a părut demnă de tot respectul, în orice caz mult mai onestă decît scînceala adesea enervantă a amicilor mei în perpetuă milă de ei înșiși: 

Îmi dau seama că n-am plecat niciodată din România; am stat tot timpul întors cu fața într-acolo.


Noi am dorit să plecăm și credem și azi, după zece ani de Canada, că am facut cea mai bună alegere cu putință. La primul concert pe care l-a vazut în Montreal, cu Police (reunited) soțului meu i-au dat lacrimile – nu-și imaginase vreodată în România că o să ajungă să-și împlinească acest vis. Poate am avut și noroc, noi ne-am mutat aici cu prieteni cu tot, ne-am găsit repede slujbe, am urmărit cu încîntare cum ni se integrează copiii în societate și ce posibilități li se oferă, am fost în sfîrșit în stare să le oferim părinților niște vacanțe bine meritate și ne-am permis noi înșine să călătorim. Or fi făcînd toate acestea parte din „tihna măruntă” pe care o trata cu lejer dispreț autorul, dar noi munceam în România ca-n America și nu eram în stare să ne oferim nici măcar un concediu la mare, iar aici muncim, nu ca-n România da’ nici nu spetim prea tare și nu mai avem grija zilei de mîine. Există pentru fiecare un loc sub soare, nu-i așa? Noi l-am găsit pe al nostru aici. Sper că și autorul și l-a gasit pe-al lui în Banatul său mult iubit.

11 comments:

  1. Vai, cosmat! Cam cum visez eu ca dau bac la mate si nu il iau (si nici n-am fat bac la mate!)
    Mie mi-ar fi foarte greu acum sa aleg dintre USA si Canada, daca ar trebui. Cu mintea as alege Canada, cu sufletul SUA, am acolo o parte din familie. Din fericire, a ales viata pentru noi, total altceva, ce sa vezi?

    Excelenta recenzie, m-am distrat de numa.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Si eu am visat o data ca dadeam teza la mate si nu ma lasa colega de banca sa copiez raspunsurile :))))).

      Chiar ca "din fericire" pentru tine, între Canada si Europa as fi ales si eu Europa en tout temps. Asa am gasit si eu the second best of it, Montréalul.

      Ma bucur ca ti-a placut recenzia mea, chiar daca am personalizat-o cam tare!

      Delete
    2. Pai alea-s cele mai faine, personalizate!

      Am uitat sa zic ininte ce surprinsa am fost de faptul ca quebecosii (sau toti canadienii?) sint asa relaxati, mi-i imaginam si eu mai americani. Lucky you, then! Ah, si ce fain ca aveti prietenii aproape!

      Delete
    3. Nuuu, numai în Québec e atmosfera asta, restul canadienilor se iau mult mai în serios. Am avut o cunostinta care s-a mutat aici din Vancouver si-a plecat indignat înapoi dupa vreo cîteva luni cînd a vazut ritmul de viata de pe aici.
      Iar cu prietenii chiar sîntem norocosi, am plecat din tara 4 familii si aici ne-am mai gasit repede înca doua cu care ne frecventam de zece ani întruna. Fara ei cred ca ne-ar fi fost mult mai greu.

      Delete
  2. Stela, n-aveam prea mult timp când m-am apucat să citesc ce ai scris, dar pur și simplu am fost captivată de dezvăluirile personale și m-am trezit că am citit aproape tot! :D Sunt de acord cu Lavinia, o recenzie are o putere mai mare de atracție când e personalizată - desigur, atunci când povestești fain și nu bați câmpii, cum fac unii. :))

    A fost foarte interesant să aflu câteva lucruri despre viața ta de expat (am zis bine?), care par să se potrivească foarte bine cărții lui Pavel Gheo (plus paralele foarte nimerite), deși de data aceasta ai vorbit mai mult despre tine decât despre carte (bună alegere!). :D Sper doar că acei amici plini de frustrări nu îți citesc blogul. :))
    Și vai, cât m-a distrat „sentimentul sămănătorist al dezrădăcinării”! :)))

    Ce-o fi cu matematica asta? Și eu am avut multă vreme un coșmar recurent cu o lucrare de control la matematică - niciodată nu reușeam să termin problemele în timp util, așa că mă trezeam din vis cu o imensă ușurare! Dar eu chiar am făcut mate-fizică în liceu. :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ne-or fi bîntuind, ca pe niste intelectuale ce sîntem, daimonii matematicii, ca alta explicatie n-am! :)

      Cît despre amici, i-am bombanit si/ sau persiflat live de nspe ori, asa ca stiu pin general ce gîndesc io, nu ca le-ar fi schimbat cu ceva atitudinea :D

      Delete
    2. Hm, am apasat pe p în loc de caciulita la i - asa a iesit "pin" :D

      Delete
  3. Ha! Recenzia ca recenzia, imi place cum scrii (si gandesti) despre conditia romanului plecat pe alte meleaguri. Ma bucur sa vad intelegere si acceptare, oricare ar fi decizia luata (de a ramane sau de a te intoarce). Nu suntem cu totii, in felul nostru, cum credem noi mai bine, in cautarea fericirii? (zic sa nu dezbatem acum termenul ci sa il luam ca acea stare care iti da o stare placuta marea majoritatea a timpului trait) :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Absolut - nu mi-au placut niciodata încrîncenarile acuzatoare (sau justificatoare) în fata unor decizii personale. Pîna la urma, daca ai ceva de împartasit cu altii e doar experienta ta personala pe care nu trebuie sa cazi în greseala de a o transforma în judecata definitiva (stiu io, adevarul, ca mi s-a întîmplat mia :D)

      Delete
  4. De obicei îți citesc cu interes și admirație recenziile, dar acum chiar mă bucur că ai personalizat și așa am avut și eu ocazia să aflu mai multe și despre tine, și despre Quebec. :)

    Apropo de coșmaruri, eu visez uneori că m-am întors să lucrez în corporație și mă trezesc îngrozită. :)))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, eu nu prea scriu despre experienta mea de aici pentru ca pe de o parte nu vreau sa influentez pe nimeni si pe de alta se prea poate ca lucrurile care ma multumesc pe mine sa fie insuficiente pentru altii. Da' cartea asta mi-a contrazis presupusa delicatete, asa ca am scapat si io la confesat :D

      Delete