Aurora Liiceanu - Alice Năstase, "Dincolo de bine, dincoace de rău"

 – e-book

Perioada lecturii: 23 iunie – 14 iulie 2015

Votul meu:

Poetizarea derizoriului și efectele ei terapeutice

Am citit nu demult Femei celebre pe divan, în care autoarea Catherine Siguret, după ce oferea un portret oarecum deformat unor personalități feminine, din cauza preocupării excesive pentru elementele de senzațional din biografia lor, îl completa cu scurte analize de comportament realizate de diverși psihologi sau psihiatri, poate în scopul de a descifra enigma succesului lor, ori poate pur și simplu pentru că, la fel ca orice jurnalist care se respectă,  se simțea datoare să alimenteze foamea cititorului de senzațional.

Același model hibrid îl oferă cartea pe două voci și cu titlu nitzscheean a Aurorei Liiceanu și a lui Alice Năstase, Dincolo de bine, dincoace de rău, cu deosebirea că informațiile biografice au fost înlocuite aici cu o monografie a sentimentului iubirii. Nu știu (și mi-e lene să sap) dacă asemănarea între cele două opere este întîmplătoare sau nu, dar efectul este același, din păcate: în ciuda unei premise interesante (într-un veac care disprețuiește canoanele și căruia îi place să se joace impudic cu forme și materiale atît de diferite încît pînă mai an nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să le pună alături), volumul acuză totuși o lipsă de unitate structurală greu de pus pe seama unor tehnici ingenioase de contrariere estetică, dat fiind că disonanța dintre cele două voci – una prea sprințară, cealaltă prea serioasă – e uneori insuportabilă pentru ureche, iar efortul de înfrumusețare a superfluului devine cîteodată de-a dreptul ridicol, ca un scafandru care s-ar echipa din cap pînă-n picioare ca să sondeze o baltă a cărei apă îi ajunge abia pînă la genunchi.

E drept că se întîmplă adesea ca pirueta prea facilă a frazei lui Alice Năstase să fie temperată de tonul grav analitic al Aurorei Liiceanu, dar pe ansamblu, volumul seamănă cu un monstru cu două capete, dintre care unul e atît de rahitic încît celălat pare supradimensionat prin comparație.

Cele șapte capitole, ale căror titluri parafrazează și ele fraze celebre din cultura română sau universală, prezintă cîte un aspect al relației de cuplu fie în registru emoțional, într-un slalom printre amintirile sentimentale reale sau inventate ale lui Alice Năstase, fie în registru stiințific, într-o sinteză psihologică realizată de Aurora Liiceanu. Primul capitol, de exemplu, al cărui titlu ironizeaza o solemnă promisiune nupțială transformînd-o în „Pînă cînd amanții ne vor despărți”, are ca temă fidelitatea. Al doilea și al treilea pun problema raportului între yin si yang, între principiul feminin și cel masculin, fie reformulînd panseul lui Terentius – sau poate versul lui Nichita care l-a preluat („Nimic din ceea ce e femeiesc nu mi-e străin”), fie parodiind titlul romanului lui Gabriel Garcia Marquez („Despre bărbați și alți demoni”). După o încercare de a defini sentimentul în stil cartezian („Iubesc, deci exist”), și o disertație despre raportul părinți – copii cu ecouri păunesciene („Rugă pentru copii”), volumul se încheie cu identificarea a două dintre elementele destructive într-o relație: minciuna (definită subtil cu un vers din Nichita, „Ce bine că ești, ce mirare că sînt”) și goana după avantaje materiale (care transformă limita temporală stabilită de Frédéric Beigbeder într-una pecuniară, din moment ce, se știe, „Dragostea durează trei bani”, nu trei ani).

Lui Alice Năstase îi revine rolul de a ilustra aceste aspecte într-un stil care se încadrează oarecum în categoria estetică a grațiosului, de care nici Ionel Teodoreanu, cu inconfundabila lui calofilie, nu era străin. Fermecător la început dar înfiorător de dulceag după o vreme, stilul autoarei se ambiționează să lustruiască sentimentele banale, gesturile triviale, deciziile superficiale, forțînd porțile esteticului pentru a le înghesui și pe ele undeva, într-un colț din galeria memorabilului:

Cu puțin noroc, într-o bună zi, Romeo va ajunge la Julieta înainte ca ea să-și gâlgâie otrava, iar Othello va demasca la timp tertipul dușmănos. Și poate că, încet-încet, vom deprinde noi însene talentul de a ne stivui amintirile abia după ce le-am retușat. În filmele memoriei proprii, iubiții dintâi ne vor adora la infinit, amanții vor divorța pentru noi înainte să-i prindă nevestele cu dragostea-n sac, prietenele cele mai bune nu ne vor sufla niciodată bărbații, iar copiii nu vor pleca niciodată la casele lor, lăsându-ne cu sufletul pustiit de iubire nemaiîmpărtășită.

Uitînd, sau poate ignorînd cu bună stiință, sau poate pur și simplu neavînd cunoștință de diferența între lacrimile biologice și cele estetice, Alice Năstase se lansează cu entuziasm pe drumul dubios al romanelor sentimentale, instalîndu-se confortabil într-un melodramatic cizelat uneori de un umor care nu se ridică totuși decît rareori deasupra efectului facil, menținându-se de regulă într-un echilibru indiferent între sublim și ridicol:

Am recunoscut deja că nu știu să gătesc. Dar am, totuși, câteva specialități la care nu mă întrece nimeni: supă de lacrimi, terci de speranțe, chisăliță de inimă, talmeș-balmeș de iubiri și salată de fructe oprite. Meniul la care jur că mă pricep nu e grozav de divers, dar prezintă avantajul că nu îngrașă deloc, dimpotrivă. În plus, mâncărurile sărate cu lacrimi pică greu la orgoliu, dar hrănesc ceva de speriat imaginația și forța artistică!

Cartea este plină de asemenea perle de gândire, debitate cu o inocență nonșalantă si narcisistă și care îmi crispează, ca să zic așa, pînă si bunul simț comun. Poetica derizoriului o fi avînd ea efecte terapeutice, mai ales pentru acei cititori care nu fac bine distincția între planul real și cel imaginar, dar efectul ei estetic este zero. Noroc de contratimpul creat de intervențiile Aurorei Liiceanu, care readuce elucubrațiile sentimentale în zona decentă a studiului de caz, și care oferă cîteva informații interesante, ca să nu mi se pară că mi-am pierdut total vremea cu această lectură.

De la ea am aflat, de exemplu, că prima cerere de recunoaștere a homosexualității a fost făcută în 1864 de către Karl Heinrich Ulrich, membru al unei familii de pastori luterani. Ea mi-a atras atenția asupra unui aspect de altfel evident dacă stai bine să te gîndești, și anume că bărbații au un ochi analitic, adică privesc femeia distibutiv, ca pe un obiect alcătuit din mai multe părți. Interesantă mi s-a părut și clasificarea bărbaților în predatori (violenții), operatori (dominatorii) și evitanți (reprimații). A, și știați că există un tip de iubire care se cheamă pragma și care își planifică posibilitățile de cuplare în funcție de o listă de calități?

În fine, două citate simpatice:

Obsesia hainelor și hipergăteala sunt semne de provincialism, de lipsă a unei anume științe sau a intuiției. Prostul-gust nu stă bine fără siguranța de sine.

Nu s-a inventat un echivalent al IQ-ului pentru minciună.

În urma unei evaluări sumare, cu o stea pentru mediocritatea temperată în dezvoltarea temei de către Alice Năstase și trei pentru analiza lucidă, dar discordînd cu obiectul, a Aurorei Liiceanu, ajung la un total de două stele care mă întreb sincer dacă pot fi considerate o sancțiune sau un premiu. J