Friday, 9 October 2015

Neagu Djuvara, "O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri"

– Humanitas 2010

Citită de pe 10 pe 23 noiembrie 2013

Votul meu:


Știați că :

Decebal se pronunță de fapt Dechebal?

Barbar însemna inițial străin?

Nu se știe unde s-a dat de fapt bătălia de la Posada, nici lupta de la Rovine?

Numele țigan vine din grecește și înseamnă „a nu se atinge”, iar cel de rom de la o provincie care se numea Romania (pe undeva prin sudul Bulgariei și partea europeană a Turciei) unde s-au stabilit aceștia după ce au fugit din India, acum multe secole?


Tatălui lui Vlad Țepeș i s-a spus în popor Dracul pentru că regele Ungariei îl făcuse cavaler al ordinului Dragonului?

Ludovic al XVI-lea era înrudit cu Movileștii?

Petru Cercel era supranumit astfel pentru că a stat la curtea Franței de unde a luat obiceiul de a purta cercei?

Numele Istanbul, care a înlocuit Constantinopolul se trage de la răspunsul pe care-l dădeau țăranii greci vameșului turc care-i controla la poarta orașului: ist in polin (merg la oraș)?

Călugării de la muntele Athos mai așteaptă și azi să li se restituie bunurile mănăstirilor confiscate odată cu secularizarea averilor mănăstirești pe timpul lui Cuza?

În 1919, prin ocuparea Budapestei, România a întîrziat apariția comunismului în Ungaria cu peste 20 de ani?


Iată genul de informații care abundă în acest mic volum pentru tineri și nu numai, condensînd istoria noastră cu bune și cu rele, cu fapte glorioase (ca Războiul de Independență) dar si rușinoase (d.e. cedarea Basarabiei si a Bucovinei în 1940), problematizînd anumite momente (d.e. era pacea de la București din 1918 chiar atît de inevitabilă?), criticînd fără menajamente (d.e. anexarea Cadrilaterului în 1913 este considerată o greșeală), totul într-un stil alert care transformă evenimentul istoric arid într-o poveste cu atît mai interesantă cu cît e adevărată.


Doar la sfîrșit tonul capătă accente amare, istoricul considerînd că instaurarea comunismului la noi „a răsturnat toate valorile societății românești” și că „acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul”. Din păcate însă, deși scuza pe care ne-o găsește marele istoric este lăudabilă, I beg to differ. N-am fost singura țară comunistă, n-am fost singurul popor sub cizma sovietică. Dacă sîntem cei cu sufletul cel mai stricat, o fi poate din cauza unei apetențe pentru trivial și a unei amoralități inveterate, care ne-au făcut rezistenți la batjocură și absolut confortabili în zona gri a existenței. Si așa o să rămînem cîtă vreme vom continua să ne lăudam cu vorbele lui Vlahuță: „Ca trestia ne-am îndoit sub vînt, dar nu ne-am rupt…”

4 comments:

  1. O am și eu, am și citit-o la un moment dat, dar probabil ar fi cazul să o recitesc, că nu-mi aduc aminte prea multe din ea. O fi din cauză că am citit-o pe plajă, la mare, și-mi stătea gândul la altele? (Asta cum de-mi aduc aminte?)
    Oricum, concluzia ta, deși amară, e adevărată. :(

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mie mi-a placut tare mult - mi-a amintit de un prof din generala care reusise sa ne faca sa ne placa istoria tot asa, povestind istorioare amuzante sau neobisnuite.

      Delete
  2. Interesant. O pun pe listă. Mulțumesc.
    (Mulțumesc pentru adăugire la blogroll - întorc serviciul :-))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cu multa placere - chiar si în lipsa unei mari pasiuni pentru istorie cartea asta e supercitibila! Cît despre adausuri, daca vizitez un blog de mai mult de o data înseamna ca merita citit :).

      Delete