Cella Serghi, "Pînza de păianjen"

 – e-book

Perioada relecturii: 6 – 23 februarie 2015

Votul meu:

Nu ştiu de ce am simţit nevoia să recitesc romanul Cellei Serghi, după mai bine de 20 de ani. Poate pentru că aminteşte de el Mihail Sebastian în Jurnalul său, Jurnal care mi-a trezit nostalgia lecturilor din liceu, cînd priveam cu atîta admiraţie spre literatura noastră interbelică.

Din păcate, trecerea timpului nu mi-a schimbat impresia: acum ca şi atunci, nu pot vedea în Cella Serghi decît o autoare pasabilă, de vacanţă, fără vreo pretenţie reală la un loc alături de monştrii noştri sacri a căror contemporană a fost. Scriitura sa rămîne pentru mine în categoria chick-lit, prin miza pe sentimentalism şi melodramă, amestecate (ceea ce o salvează, oarecum) cu descrieri de bună forţă evocativă.

Autoarea a contrazis vehement afirmaţia că proza ei este influenţată de Camil Petrescu şi înclin să-i dau dreptate, dar numai parţial şi nu pentru motivele pe care le înşiră (că ar fi avut alte puncte de interes faţă de Camil, în special evocarea copilăriei, sau că ea vedea fapte, nu idei). Nu, diferenţa principală constă în maniera de abordare a temei şi în stil. Pe de o parte, acolo unde autorul Patului lui Procust creează un dosar de existenţe, Cella Serghi nu face decît să varieze pe marginea motivului manuscrisului găsit, fără a reuşi să construiască, prin Ilinca, nici o voce distinctă de a Dianei, nici o imagine în oglindă, nici măcar una complementară, ci doar o variaţie menită să justifice aglomerarea unor detalii nu totdeauna necesare în economia textului. Pe de altă parte, introspecţia este stîngace, adesea neconvingătoare, fără strălucire.

Personajele, însă, par, în mai mică sau mai mare măsură, replici în cheie minoră ale celor camilpetresciene. De-a lungul întregii lecturi nu am putut de exemplu scăpa de impresia că autoarea a construit-o pe Diana Slavu cu Doamna T. în minte (fără să reuşească totuşi să facă din ea mai mult decît o cochetă banală). Si această intenţie este evidentă de la bun început, de la descrierea pe care i-o face Petre Barbu, care, la fel ca Fred Vasilescu, e uimit că imaginea ei se schimbă în funcţie de cine o priveşte. Numai că acolo unde Camil Petrescu izbuteşte un portret complex tocmai pentru că e contradictoriu, Cella Serghi nu reuşeşte decît să forţeze adevărul zicalei: The beauty is in the eye of the beholder .

— Cînd o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă. Cînd te uitai mai bine, spuneai: nu, nu-i frumoasă, dar „are ceva” şi te-ntrebai ce are. (...) Dar dacă cineva, mai ales o femeie, spunea că, de fapt, nu-i frumoasă îţi dădeai seama că e foarte frumoasă.

În timp ce sensibilitatea, cultura şi inteligenţa Doamnei T. sînt atît de bine puse în evidenţă încît fac din aceasta unul dintre cele mai izbutite personaje feminine din literatura noastră, Diana Slavu, aparent cu acelaşi background intelectual, rămîne superficială şi artificială, semănînd mai degrabă cu o Emilia care şi-a descoperit brusc profunzimi sufleteşti cu care încearcă să-şi răscumpere existenţa oarecum trivială, gîndurile oarecum banale, gesturile oarecum vulgare... Afirmaţia brutală a lui Michi în dialogul cu Ilinca nu face decît să sublinieze derizoriul acestei pretenţii de suflet neînţeles şi chinuit:

— Pentru ce m-ai chemat?

 — Pentru mai multe lucruri, dar cred că nu mai eşti dispus să crezi despre Diana altceva decât că a avut un număr mai mare sau mai mic de amanţi.

 — Da, altceva nu mai sunt dispus să cred. E aşa uşor să faci literatură în jurul „sufletului complicat al femeii”!

Michi însuşi, poate unul dintre cele mai izbutite personaje din roman, pare inspirat de acel D. cu care se culcase din milă doamna T. Dar dacă gestul acesteia îi punea în evidenţă sensibilitatea sufletească accentuîndu-i superioritatea morală, iubirile Dianei sînt doar sordide.

Să nu mă înţelegeţi greşit: ceea ce-i reproşez autoarei în construcţia personajului principal nu este de ordin moral (asta ar mai lipsi, cînd marea literatură e plină de Anne Karenina sau Emme Bovary) ci de ordin literar şi anume mimarea complexităţii: Diana este un personaj plat şi previzibil, al cărei trecut nu reuşeşte să-i justifice gesturile prezente şi ale cărei acţiuni prezente nu o fac tragică, ci mai curînd ridicolă, ca în episodul morţii tatălui ei, în care trivialul cîştigă în detrimentul esteticului, printr-o proastă dozare a sinceritătii si prin potenţarea stîngace a imaginilor: naratoarea pune pe acelaşi plan cele două portrete, al doctorului şi al tatălui, stricîndu-le pe amîndouă:

Ştiu azi că aş fi arătat fotografia fratelui meu dacă tata ar fi vrut să se fălească faţă de bătrînul profesor, care părăsise patul lui cu câteva minute înainte. Dar acum în faţa mea se afla un bărbat a cărui apariţie mă tulbura, ale cărui mâini minunate mă atrăgeau, mă depărtau de la singura preocupare care mi-era îngăduită. Femeie şi frivolă, am avut cruzimea să-l privesc pe sfîntul acela, care ardea ca o lumînare aproape consumată, din care nu se mai vedea decît o flăcăruie, cu preocuparea de a nu fi ridicol, fiindcă era tatăl meu şi, prin el, aş fi devenit ridicolă eu.

Dacă introspecţia sună adesea fals, portretele şi peisajele sînt conturate de o mînă destul de sigură, surprinzătoare ca descoperirea unei miniaturi graţioase în colţul unei foi mîzgălite de o mînă neatentă şi grăbită:

Cînd mă gândesc la Petre Barbu, nu pot să-l desprind prea bine de coasta stâncoasă a Mangaliei. Era arămiu, ca ea, şi, ca şi ea, călit de soare şi de vînt. Cînd vreau să-mi amintesc vocea lui, o găsesc aproape cu totul acoperită de zgomotul valurilor.

 Nimeni nu ştia de unde vine, dacă are rude şi unde sunt. Stătea la mare şi tot timpul, vara – la Mangalia, iarna – undeva în Algeria. Hainele cu care era îmbrăcat n-aveau niciodată o culoare precisă: albastru, galben, sau alb. Erau prăfuite şi luau culoarea lucrurilor care-l înconjurau.

Asemenea surprize plăcute apar pe tot parcursul romanului înduioşînd cititorul şi determinîndu-l să-i ierte celelalte stîngăcii. Finalul însuşi este delicat şi optimist, cu toată simbolistica lui un pic prea evidentă în ceea ce priveste caracterul cathartic al artei :

O vrabie s-a aşezat pe muchia balconului, a privit tremurînd capul de o parte şi de alta şi a zburat. Cîţiva porumbei au traversat strada pe deasupra caselor, albi cu pete cafenii. Sună clopotele la biserică. Să fie duminică? Mă pomenesc zîmbind fără să ştiu de ce. O rază de soare trece pieziş printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide, ca în pozele care arată Învierea.