Mircea Cărtărescu, "Solenoid"

 – Humanitas 2015 ISBN 978-973-50-5059-7; 838 p

Perioada lecturii: 5 septembrie – 12 noiembrie 2016

Votul meu:

M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego!   publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul  publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”).

Dar să le luăm pe rînd. Din componenta, ca să zic așa, realistă, sînt remarcabile mai ales două imagini: școala și orașul.

Universul școlar din epoca ceaușistă este reconstituit magistral, cu toate absurditățile lui de care puțini își mai aduc aminte: colectele de maculatură și de sticle goale (într-o imagine apocaliptică în care acestea amenință să îngroape întreaga scoală), matricola atît de obligatorie încît a ajuns să fie tatuată de maistrul de atelier pe umărul copiilor cu acul de pirogravat încins la roșu, educația prin bătaie în ale cărei beneficii crede majoritatea profesorilor, discuțiile absurde și meschine din cancelarie și din timpul consiliilor profesorale, creînd portrete și situații la limita între satira necruțătoare caragialeană și absurdul la fel de necruțător urmuzian, ca aceea în care doamna Rădulescu își pierde ghiulul cu dublă funcție – de bijuterie și de instrument de tortură a elevilor, și-l bănuiește pe maistrul Eftene că l-a furat numai pentru că era țigan, iar acesta își smulge cu cleștele dintele de aur din gură în fața cancelariei și i-l oferă pe post de inel. Școala însăși, ca de altfel și casa „ca un vapor” a naratorului, e un misterios labirint în care acesta se pierde neîncetat și face mereu descoperiri surprinzătoare:

Casa mea are zeci, sute sau mii de camere. Niciodată, cînd intru pe o ușă, nu știu unde ajung. Toate sunt tăcute, cu macrameuri uriașe pe mese, cu bomboniere de cristal roșu pe cîte un gheridon, cu vitrine în care navighează machete de veliere.

Dacă interioarele (și includ aici atît policlinica cît și fabrica părăsită) amintesc de cel care-l buimăcise pe eroul din La țigănci, orașul însuși amintește uneori de o altă nuvela eliadescă, Pe strada Mîntuleasa, cu străzile lui întortocheate, fie seducătoare, fie dezolante și vag amenințătoare, pline de promisiuni care nu se împlinesc nicicînd. Bucureștiul, „cel mai trist oraș din lume”, ca și Parisul lui Henry Miller, ca și New-York-ul lui John Dos Passos, e un tărâm al contrastelor, mizer și fascinant, construit cu jalnica emfază peste Cuțarida lui Eugen Barbu, de pe care-și va lua zborul, literalmente, la final, într-o glorioasă metaforă a demistificării:

Căci Bucureștiul, lumea mea, atîrna acum în văzduh deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe-o rană purulentă și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfîrșit la iveală.

O imagine de Fata Morgana menită, ca atîtea altele în roman, să facă tranziția între real și oniric, tranziție care, din păcate, nu-i izbutește întotdeauna. Componenta onirică încearcă să organizeze discursul narativ conform clasificării lui Calcidius, care distingea trei feluri de vise: visum, oneiros (produse de sufletul superior); admonitio sau chrematismos (trimise de îngeri sau de demoni) și orama (revelația), singura care duce la cunoaștere:

Orama e vocea șoptită, fără coarde vocale și traiect fonator, care te cheamă-n miez de noapte pe nume. E ceea ce-ți șoptești ție însuți, tu, care știi cu mult mai mult, care știi de fapt totul, către tine, cel ce nu știe că știe.

Cu toate că cele trei tipuri sînt ușor identificabile în text, planurile rămîn adesea deranjant de distincte, realitatea nu lunecă firesc în vis (ca la Eliade, de pildă), există mereu o barieră, o alăturare forțată, cele două lumi rămîn de cele mai multe ori două lumi, clar delimitate, două povești, două desene puse unul lîngă celălalt fără justificarea potrivirii, a continuității. Dar există și pasaje de mare virtuozitate în care simbioza îi reușește  perfect (iar sînt de acord cu N. Manolescu – ce roman genial ar fi fost acesta dacă n-ar fi fost atît de lung), ca imaginea Bucureștiului plutind în vazduh pe care am citat-o deja, sau ca aceea a femeilor grase, aparent doar o imagine  bizară pentru tipologia femeii obișnuite (vânzătoarele de pîine, remaieuza de ciorapi, taxatoarele, surorile și asistentele medicale, femeile de serviciu, etc.), în fond ființe artificiale, produse în serie în subsolurile biroului din Circa de Miliție Floreasca, în scopuri obscure:

Identice, cu trăsăturile feței abia schițate, de parcă doar grăsimea barocă de sub pielea lor ar fi fost expresivă, cu sexul închis între picioarele elefantine, se bălăceau în căzi și cisterne în care se-încrețea o apă verde, alunecau prin tuburi alambicate, îşi scuturau pletele roșii, galbene și portocalii sub sorii grei, simetrici, incomprehensibili ai unor zodiacuri ciudate.

Componenta SF, cea mai slabă verigă a romanului, negociază imagini neconvingătoare, lipsite de forță evocatoare și uneori de-a dreptul ridicole, desprinse parcă din ufologia de senzație, condimentate uneori absurd cu fragmente din povești orientale (ca episodul sticlei albastre care pare a trimite la lampa lui Aladin, de exemplu). Imaginea mîntuitorului sarcopților nu mi-a spus absolut nimic, poate pentru că, revin iar la observațiile lui Doinel Tronaru, n-are sens „să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte.”

Poate că există totuși, cel puțin în artă, o a patra dimensiune, aceea pe care se străduiește critica dintotdeauna s-o scoată la iveală – ceea ce eu aș numi, în lipsa unui termen mai bun, componenta metaromanescă. Celelalte trei componente n-ar constui, din aceasta perspectivă, decît prelungirea  în exterior a peisajului interior al unui scriitor ratat, eroul narator, trăind de-a pururi înlăuntrul cărții sale pe care o țese în juru-i ca un vierme de mătase. Numai din interior poate el privi, cum spunea Nichita, „din toate părțile deodată”, numai din interior își poate croi mantia (de pixeli, dacă vreți) din hălci de realitate, deșeuri de vise și fantasmagorii științifice și pseudo-științifice, începînd drumuri pe care nu le sfîrșește niciodată pentru a protesta împotriva acelei arte care se încăpățînează să deseneze uși iluzorii spre o cunoaștere pierdută în a patra dimensiune, insondabilă și inefabilă:

Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de a munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pîntecul manuscrisului, rătăcind printre intestinele lui întortocheate, ascultîndu-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.

N-am să deplîng, ca Nicolae Manolescu, o carte care ar fi putut fi genială dar nu este, mai ales că mi se pare lejer răutăcioasă observația din finalul recenziei sale, că „Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.” Și aceasta din mai multe motive, chiar daca unele mai degrabă sentimentale decît literare. Întîi și-ntîi pentru că am cărat cu drag ditamai cărămida din România peste ocean, fiind un cadou de la surioara mea iubită; apoi, pentru că mi s-a părut mai citibilă decît Orbitor, deși nu la nivelul unora dintre nuvelele sale și în nici un caz la nivelul poeziei, căci ca poet ramîne Mircea Cartarescu marele meu favorit; pe urmă, pentru că tare m-a înduioșat episodul cu Tăunul, care mi-a amintit că și pe mine m-a impresionat această carte pînă la lacrimi, cam pe la aceeași vîrstă cu a eroului-narator; și, last but not least, pentru cît de uncannily s-au suprapus scenele din cancelaria școlii 86 peste amintirile mele de pe cînd eram un biet profesor stagiar, nu în margine de București, ci de lume.