- ebook
Perioada
lecturii: 5 octombrie – 29 noiembrie
2016
Votul meu:
În
excelentul său articol Le texte littéraire, la lettre et l’image selon Pascal Quignard, Olivier
Sigrist atrage atenția asupra faptului că este important să ne amintim, atunci
cînd îl citim pe Quignard, că acesta se consideră un reprezentant al retoricii
speculative, cea care opune relației filosofice cunoaștere/ rațiune dihotomia
metaforă/ logos. Scriitorul, crede el, se situează cel mai aproape de nașterea
logosului, opunînd cuvintelor, simple veșminte disimulatoare, nuditatea înspăimântătoare
a limbajului: „Ce que son écriture tente de dessiner est cet écart entre la
chose à jamais perdue et le langage, écart entre la chose du sexe et la
sexualité organisée par le discours. Il nous en fait saisir la réalité en
débusquant le transport constant des mots, des lettres.”
Precizare
care adaugă o a doua interpretare temei enunțate succint de titlu, ce părea să se
refere doar la efectele pe care le are sexul asupra psihicului începînd cu civilizația
romană, unde el se definește în special în raport cu moartea, a cărei fascinație
meduzantă (și să nu uităm că fascinatio provine din fascinus, traducerea latinească a grecescului phallos) încearcă
s-o eludeze privind-o numai cu coada ochiului. Potrivit acestei a doua interpretări, eseul Sexul si spaima propune de asemenea o privire
metaforică spre originea
limbajului, după cum o anunță, dealtminteri, o metaforă (deocamdată) criptică din Avertisment:
Fascinația este percepția unghiului mort al limbajului. Iată de ce această privire este întotdeauna laterală.
Triada
sexualitate – spaimă – moarte s-ar suprapune astfel, în mod subtil, peste o
alta, cuvînt – metaforă – limbaj, căci atitudinea față de sexualitate a romanilor
nu numai că a creat cuvinte noi, dar a schimbat adesea și sensul cuvintelor
existente. Foarte superstițioși, romanii se înconjurau de interdicții și
credeau în prevestiri, fiind obsedați mai ales de invidia, de deochi.
Omul era bărbat doar în stare de erecție,
iar spaima de impotență era obsesivă. A lor taedium vitae („sila de viață") care i-a
fascinat atîta pe moderni, era provocată de vlăguirea falusului. Priapeia, ceremonie
celebră prin indecențele rituale
(ludibrium-ul), care se
manifesta prin cântece licențioase (fescenine), era modul lor
de apărare, prin agitarea „unui fascinus uriaș spre invidia
universală.”
Așadar fascinus-ul, deși traduce grecescul phallos, nu mai are sensul de „organ
sexual bărbătesc” ci devine un atribut al zeilor, capabil să pună în pericol,
cum vom vedea, ordinea statutară a societătii romane. Mai mult, fascinus aparține aceleiași familii de
cuvinte ca și fascinatio (care ar traduce fascinația feminină în fata erecției masculine concretizată în mitul lui Psyche și al
lui Eros), fascis (din care se va forma cuvîntul fascism) și fascia (sutien).
Schimbarea sensului
cuvintelor s-ar putea explica prin schimbarea atitudinii față de sex, erotismul
vesel al grecilor transformîndu-se, în timpul domniei lui August, în
„melancolie înspăimântată”, atitudine care, spune autorul, s-a propagat până la
noi. La antici nu exista distincția între homosexualitate și heterosexualitate
(cuvinte care apar de altfel abia în 1869, respectiv 1890), ci doar între
activitate și pasivitate, opunînd falusul (fascinus)
tuturor orificiilor (spintrias).
Pentru greci, actul pederastic era un ritual de inițiere socială bazat pe distincția
gineceu/ polis: rolul femeilor, care era să stea acasă si să crească copiii se
încheia pentru băieți cînd aceștia atingeau vîrsta pre puberală; atunci ei erau
preluați de către bărbați, care le deveneau mentori în trecerea de la
pasivitate la activitate: sodomizarea (tradusă în latinește prin inspirare!) transmitea copilului
virilitate, iar „inspiratorul” îi răsplătea supunerea inițiindu-l în arta vânătorii
și a războiului și în universul cultural.
Pentru
romani însă familia era, ca să folosesc un vechi clișeu, „celula societății”,
iar morala lor sexuală rigidă funcționa în interiorul acesteia, fiind guvernată
de anumite legi statutare care cereau ca omul liber să nu fie niciodată pasiv,
sclavul totdeauna, iar libertul să privească pasivitatea ca o datorie față de stăpânul
sau:
Orice plăcere pusă în serviciul (officium, obsequium) celuilalt este josnică, și din partea unui bărbat constituie un indiciu al lipsei de virtus, de virilitate, deci de impotentia.
Relațiile
sexuale ale romanilor nu erau prin urmare sancționate de păcat sau vinovăție,
ci de „spaima statutară”, în sensul că valoarea lor depindea de statutul celui
care-l performa: matroana, curtezana, cetățeanul, libertul sau sclavul. În
acest context, cetatea romană s-ar putea defini prin trei
cuvinte, din nou cu un sens diferit de cel actual: pietatea (pietas) masculină
(devotamentul unilateral al fiilor pentru tați,
care izvora din datorie, nu din iubire), castitatea (castitas) matroanelor
(care nu însemna neprihănire ci protejarea descendenței familiale prin izolarea de adulter și de viol), și obsequium-ul
sclavilor (respectul datorat stăpânilor, care se va transforma treptat în
respectul cetățeanului pentru principe).
În anul 18 î. H., August proclamă lex
Julia de adulteriis coercendis, care
prevedea pedeapsa cu deportarea a matroanelor adultere (împăratul
și-a trimis propria fiică în exil din acest motiv). Pînă atunci, o matrona care nu era însărcinată putea fi pedepsită cu moartea dacă întreținea
raporturi sexuale cu un alt bărbat în afara soțului
său, chiar dacă
fusese vorba de un viol, dat fiind că
descendența familiei devenea în urma acestui act incertă.
Căsătoria reproducea în acest caz pietas. Protecția (tectus înseamnă „acoperiș") soțului pentru copil, precum obsequium-ul copilului pentru tată, formează legăturile nereciproce ale căsătoriei și invită să fie „reproduse" numaidecât în pozițiile proprii „reproducerii" sexuale.
Fidelitatea nu izvora deci din iubirea între soți (de altfel
sentimentele sînt disprețuite iar cei
care le proferă sînt exilați, ca Ovidiu), ci
din dorința de a proteja „fiabilitatea spermei”, după expresia lui Sigrist. Un
exemplu ilustrativ pentru această concepție îl
găsim într-o piesă de Terențiu din anul 165 î. H. Eroina, Philumena, violată
într-o noapte când se ducea la celebrarea misterelor, se mărită cu Pamphilus,
care nu se culcă cu ea pentru că iubea o prostituată.
Dîndu-și seama că este însărcinată, Philumena se teme să-i spună soțului, dar totul se termină cu bine cînd acesta descoperă că el fusese cel care o
violase fără să știe cine e, în noaptea dinaintea căsătoriei lor. Iată un happy end, în sens roman, pentru că este „cast".
Această concepție se reflectă în arta antică, care era
inspirată, după cum se știe, de chestiuni etice (și nu spunea Aristotel că morala
apare în toata splendoarea ei fie înaintea punctului culminant, fie după deznodământ?),
idealul ei de frumusețe constînd în surprinderea lui „psyche, expresia
morală a sufletului, dispoziția psihică într-un moment crucial”. Un exemplu e
oferit de Seneca-Tatăl, care povestește în Controversele
sale cum pictorul
Parrhasios din Efes, cumpărînd un sclav bătrân, l-a supus la chinuri ca să
redea întocmai expresia lui Prometeu înlănțuit, într-un tablou comandat
de cetățenii din Atena pentru templul zeitei:
„Captivul își dădea sfârșitul. Cu o voce
pierită, bătrânul din Olint i-a spus pictorului din Atena:
— Parrhasi, morior (Parrhasios, mor).
— Sic tene (Rămâi așa).
Toată forța tabloului stă în această clipă.”
Ca o paranteză, Parrhaios este considerat
creatorul pornographiei, căci în jurul anului 410 BC a
pictat-o goală pe tîrfa Theodoteea (pornographia = „tablou-de-prostituată").
Lucrările acestui pictor celebru în vremea sa (dar de la care nu a rămas posterității
decît amintirea faptului că se adula singur, purtînd mantie de purpură și
coroană de aur) l-au obsedat pe Tiberiu, urmașul la tron al lui August (și soțul
repudiatei fiice a acestuia), care le colecționa mai ales pe acelea cu temă
sexuală.
Două fresce
celebre, cea din casa Dioscurilor și cea din casa lui Iason ilustrează magistral
acest moment etic, pacea dinaintea furtunii, cînd o reprezintă pe Medeea chiar
înainte de a-și ucide copiii. Quignard observă că deși două sînt interpretările
posibile, una psihologică (conflictul
interior între mama cuprinsă de
milă și femeia dornică de răzbunare), cealaltă fiziologică (momentul în care în sufletul ei „se
dezlănțuie furia irezistibilă, actul irezistibil, clipa irezistibilă a
morții”), doar cea de-a doua este valabilă, pentru că e singura conformă
cu interpretarea din tragedia lui Euripide: „dezintegrarea relației civilizate
pornind de la pasiunea femeii pentru bărbat”. Aceeași interpretare o oferă și Seneca în Medeea lui, care se
încheie cu declarația eroinei: Saevit infelix amor (O dragoste
nefericită te duce la turbare).
Poate de aceea sentimentul era disprețuit de romani, care vedeau în
iubire pasivitate și servitute, așa
cum o demonstrează povestea lui Pompei, ajuns de rîsul lumii și pierzînd astfel puterea și războiul pentru că s-a îndrăgostit de propria soție, sau a
Messalinei, care a șocat lumea nu pentru multele ei amoruri ci pentru că s-a îndrăgostit, a divorțat de soțul
ei și i-a cerut iubitului să-și repudieze la rîndul lui soția, și mai ales a lui Ovidiu, exilat de August
pentru că afirmase că voluptatea trebuie să fie reciprocă
(„Odi concubitus qui non utrumque resoluunt - Urăsc îmbrățișările în
care nici unul, nici celălalt nu se dăruiesc”):
Ceea ce a scandalizat în cele trei cărți erotice ale lui Ovidiu (Amoruri, Arta iubirii, Heroides) este ideea de reciprocitate, ideea de a amesteca fidelitatea și plăcerea, matronatul și erosul, genealogia și senzualitatea, acea dominatio statutară a soției și servitutea sentimentală și nelegiuită a bărbatului (vir).
Întregul eseu este construit în jurul acestei atitudini particulare a
romanilor fată de sex, pe
care o pune în paralel cu evolutia limbajului, trecînd în revistă nu numai arta și obiceiurile timpului, ci și miturile. De exemplu, capul Meduzei cu
limba scoasă seamănă cu sexul
feminin, care provoacă starea de pietrificare (de erecție). Ca să nu fie meduzat, Perseu recurge la întoarcerea
privirii – aversio (din care se va forma cuvîntul aversiune).
Mă opresc aici, oferind ca incitant
la lectură un citat din
capitolul final, care după ce face
o sinteză a eseului, sugerează, în ultima frază, cea de-a doua cheie de lectură:
Am vrut să reflectez la opt particularități proprii percepției romane a lumii sexuale: fascinația (fascinatio) Fascinusului, ludibrium-ul propriu spectacolelor romane și cărților de satura, metamorfozele animale și opusul lor (romanele de antropomorfoză), înmulțirea geniilor și a zeilor intermediari în tripla anahoreză epicuriană, apoi stoică, apoi creștină, privirea dintr-o parte, laterală, apoi deprimată, interdicția felației și a pasivității, taedium vitae înclinând spre acedia, în sfârșit—transformarea castității (castitas), proprie matroanelor republicane, în abstinența masculină a anahoreților creștini. Sunt toate acele cuvinte obscure care puțin câte puțin se elucidează prin spaimă.
No comments:
Post a Comment