Dan Coman, „Parohia”

 – e-book

Perioada lecturii: 7 – 16 februarie 2018

Votul meu:

Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.

De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.

Asupra acestui fundal vreau să mă opresc, pentru că încetul cu încetul el se revelează a fi mai mult decît atît, devenind tema însăși a romanului, de vreme ce Parohia, cu toată construcția sa narativă deconcertant de sincopată și cu stilul ei poetic de o frumusețe disperată este indiscutabil o carte despre totalitarism și efectele sale devastatoare, despre felul în care a reușit el să transforme ultimele generații în generații de retardați, păpuși de lemn cu ochii goi, care înregistrau fără emoție și fără curiozitate toate anomaliile, cruzimile și inechitățile sociale. Naratorul este imaginea din oglindă a acestor generații, copilul debil al unui sistem devenit maestru în meșteșugul de tîmpire a maselor, iar autismul lui aparent este în fond doar expresia adaptării omului de rînd la viața în infern, în așa măsură încît nici nu-l mai percepe ca atare. Parohia, sătucul în care trăiește, nu este în acest context decît o replică a universului mare, universul cel mic în care se vede și mai bine cum toate componentele care îl diferențiază pe om de animal, educație, creație, legislație, chiar și atitudinea față de moarte au fost cu succes golite de orice conținut.  

Educația, de pildă, a devenit un simplu stereotip social,  într-o școală săracă în copii și profesori, în care nu mai e dascăl cel care știe, ci cel care se întîmplă prin preajmă, ca naratorul care devine peste noapte apt să predea patru discipline deodată (istoria, agricultura, constituția și sportul), în ciuda faptului că recunoaște singur că abia e în stare să citească și în ciuda faptului că în orice caz gîndirea sa nu depășește cu mult pe aceea a unui copil de zece ani. Dar ce contează cînd și așa prezența la școală este doar o formalitate și profesorul ad-hoc își petrece timpul mai mult în curtea școlii jucînd șeptică cu directorul și omologul său de literatură, în timp ce copiii sînt lăsați în grija învățătoarei care „le dădea ea ceva de scris.” Iar cînd colegii săi se întîmplă să fie ocupați,

... stăteam în cancelarie, la geam, și mîncam mere. Uneori treceau pe drum ba o vacă, ba un porc murdar și leneș, frecîndu-se de gard. Cînd apărea cîte un om, plecam imediat de la fereastră și, scuipîndu-mi repede în sîn, îmi făceam cruce cu limba, să nu cumva să mă deoache.

    

Legea are chipul lui Mîrza, milițian securist cu obsesia (dacă nu o fi fiind sarcină de partid) denunțurilor, care-l bate periodic pe tatăl naratorului, preotul satului, ca să afle secretele spovedaniei și care reușește în cele din urmă cu fiul ce nu a putut cu tatăl, fiu care dă declarații mai mult sau mai puțin mincinoase nu din teamă, ci din recunoștință (Mîrza sprijinindu-l  în exersarea autorității de dascăl în fața părinților și a elevilor), într-o imagine care reeditează cu un sarcasm sec vremurile acelea halucinante în care simțul civic și patriotic al copiilor era educat spre denunțarea părinților:

Cel puțin o dată pe săptămînă, trebuia să scriu despre tata. După ce am terminat de spus unde ținea cu adevărat salamul și sticlele de pepsi, și după ce am tot scris despre cum primește de la oameni ouă și nuci pentru spovedit, Mîrza mi-a dictat lucruri pe care le știa numai el – și, tot scriind, dus de val, eram gata-gata să pomenesc și despre meciurile străine pe care le asculta noaptea la radio, dar mi-am amintit că i-am jurat pe roșu mamei – și de jur-pe-roșu mă temeam mai rău decît de Mîrza.

Arta și cultura însele s-au redus la scriitura omagială, evocată într-o superbă parodie a poeților de curte (vi-i amintiți, nu, un Vadim, un Păunescu, printre alții), care probabil ajunseseră să creadă cu adevărat în ceea ce scriau cu o sinceritate la fel de candidă ca a  naratorului, care e atît de convins că poezia pe care a compus-o și în care o compară pe mama lui cu prima tovarășă a țării este o capodoperă, încît este cu adevărat rănit de reacția dezgustată a mamei atunci cînd i-o citește plin de mîndrie, și pe bună dreptate, dat fiind că:

Era o poezie despre cît de frumoasă era mama mea și despre cît de mult o iubeam. Nu mă gîndisem deloc înainte, dar în timp ce scriam mi-a venit așa, dintr-odată, să o compar cu soția președintelui nostru, pe care o văzusem de atîtea ori la televizor. Grasa lui Mîrza zicea mereu că-i urîtă, că are nasul ăla mare și fața suptă de cal obosit și că se uită cruciș, dar cheala șușotea mereu numai prostii. Nimic nu putea arăta mai clar dragostea mea: amîndouă la fel de frumoase, la fel de blînde, la fel de iubitoare, cînd am terminat de scris simțeam deja foarte clar că reușisem ceva minunat. Mama și soția președintelui nostru erau femeile pe care eu le iubeam cel mai mult, semănau ca două picături de apă, erau două flori minunate de primăvară.

Iar moartea? Moartea este un fapt divers care vine, nu pe bandă de magnetofon (cătot se face aluzie la romanele polițiste ale lui Haralamb Zincă), ci plutind pe apă, toamnă de toamnă, într-o devălmășie de cadavre pescuite la două-trei zile după ce camioane misterioase au străbătut satul în miez de noapte îndreptîndu-se spre munți. Sătenii îi duc cu alai la cimitir pe acești străini morți, îngropîndu-i de-a valma sub cîte o cruce neagră pe care scrie emfatic „Eroi necunoscuți”. Dar slujba de îngropare a „eroilor” nu se face după tipic, ci în varianta prescurtată, ca pentru excomunicați. Nimeni nu e curios cu privire la identitatea și soarta morților, iar naratorul însuși are o singură supărare, că nu-l lasă mama lui să arunce și el „două-trei cazmale cu pămînt în groapa adîncă”, pe motiv că ar face-o de rîs: „Nu sîntem noi nimea-n drum, zicea.”

Gîndirea schematică și lipsită de orice empatie a naratorului este de un grotesc aproape înduioșător, cu evadările lui în sexualitatea animalică, cu spaimele lui de întuneric, cu denunțurile pe care le scrie fără remușcări și fără vreun gînd pentru consecințe, cu ascultarea fără crîcnire de mama care-i mai arde cîte-o scatoalcă și la cei treizeci de ani ai lui, cu plimbatul în lesă și exploatarea sexuală a fratelui schizofrenic și cu spaima instinctivă de femeia cu părul roșu care-și caută iepurele peste cîmpuri:

După cîteva săptămîni au văzut-o și alții, ba prin dreptul morii, ba la fîntînă, ba dincolo de rîu. Povesteau despre ea la biserică, înainte de slujbă, o femeie numai piele și os alergînd ca nebuna și strigîndu-și iepurele, cu o claie de păr roșcat întors în toate părțile, de parcă atunci s-ar fi trezit.

Și cine oare ar putea să fie femeia cu părul roșu dacă nu o Alice care a aterizat prin „rabbit hole” într-o țară a minunilor și mai incomprehensibilă (am păstrat denumirea pentru că nici celalalt tărîm nu era atît de feeric cum sugerează titlul), iar acum caută cu disperare drumul înapoi? Înapoi din lumea sinistră și cenușie în care se ia lumina în fiecare seară, în care televizorul transmite (cu purici) în cele cîteva ore pe zi, mai ales imaginea președintelui făcînd „semnul acela cu mîinile, de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf”, și în care culmea decorațiunilor interioare este milieul de pe televizor peste care tronează deja mitologicul pește de sticlă:

Pick-upul era pus pe televizor și acoperit cu unul din lucrușoarele alea de mînă cusute de mama. Deasupra lui pusese un pește colorat de sticlă, cu care n-aveam niciodată voie să ne jucăm. Doar cînd venea Mîrza pe la noi, mama îl lua și-l punea în mijlocul mesei, și Mîrza scruma în scobitura din spatele lui, ameninţîndu-ne cu pușcăria.

Pe lîngă Alice, o singură altă ființă pare a nu-și găsi locul în lumea aceasta mult mai beteagă decît ea, Ninia șchioapa, fecioara sacrificată, pe care Marius Miheţ, în articolul Literatura loser-ilor  din România literară, o compară inspirat cu infirma Laura din Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, nu numai pentru că trăiește înconjurată de animalele ei misterioase, pe care le îngrijește cu un devotament similar, ci și pentru că este  victima predestinată a tuturor. Nu întâmplător, romanul se încheie cu somnul ei (real sau simulat) în timpul evenimentelor pe cale să zguduie micul și marele univers, sub ochiul rău al soacrei, al cărei comentariu plin de năduf sintetizează opinia unei întregi lumi căreia inocența i se pare o infirmitate de neiertat:

Vai, vai, a mai zis, apoi s-a îndreptat către ușă. Fac o omletă, ce să fac altceva, a continuat ca pentru sine, ieșind din cameră. Și-a amintit însă ceva, numai ce-am văzut-o strecurîndu-și capul înapoi și, uitîndu-se la canapeaua Sanda, a șuierat printre dinți: dormi, dormi-o-ai!

Într-un alt excelent articol din aceeași Românie literară, Un pact de lectură pe dos  Iulia Iarca observa că lumea din roman „își are propriile legi interne, de un autism atroce.” E autismul pe care l-am trăit cu toții și de care ne rușinăm azi, încercînd adesea să ne justificam supușenia cu argumente copilăroase sau pur și simplu mincinoase. Adevărul este că noi  înșine priveam lumea atunci la fel ca naratorul, ca pe o vizuină căreia de mult nu ne mai interesa să-i căutăm ieșirea, ba dimpotrivă, ne îndepărtam speriați rău de aceia care încă mai voiau s-o facă.

P.S. 4,5 stele. Nu-mi prea place să dau jumătăți de stele, dar Parohia este foarte aproape de superlativul absolut.