Michael Shermer, „De ce cred oamenii in bazaconii. Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre”

(Why People Believe Weird Things. Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time). Traducere din engleză de Anca Florescu-Mitchell.  e-book

Perioada lecturii: 4 – 17 martie 2018

Votul meu:

Nu-mi place să încep proiecte marțea. Bat în lemn să alung ghinionul, da’ nu în masă că se potrivește. Nu pun niciodată paharul jos fără să beau din el, după ce am dat noroc. Am o ușoară stare de neliniște existențială în zilele de 13 (mai ales dacă-i și marți). Nu mă duc la biserică, da’ nici nu îndrăznesc să mă declar atee – dacă Dumnezeu există totuși și mă aude? Nu mă miră deci că, de-a lungul întregii lecturi a eseului De ce cred oamenii în bazaconii, Michael Shermer mi-a vorbit cu vocea prietenei mele Nana – cu aceeași ironie, cu același umor și cu aceeași mirare amuzată în fața misterelor din mintea umană, care-i conduce uneori la raționamente absurde chiar și pe cei mai inteligenți (așa ca mine J ).

Desigur, la fel ca prietena mea Nana, care s-a priceput nu o dată să pună frîu imaginației mele cînd începea s-o ia razna, Michael Shermer e un sceptic. Iar scepticii sînt adesea priviți cu suspiciune de ceilalți, ba chiar acuzați că ar călca în picioare lucrurile sacre ale umanității, ca tradiții, eresuri, credințe. Aceasta pentru că lumea uită că, așa cum observă și Stephen Jay Gould în prefață, aceste intangibile sacralități au scos adesea la iveală monștrii din noi, conducînd la genocide, la robie și alte încălcări flagrante ale demnității umane, demnitate pe care scepticismul vrea s-o restabilească pentru că el este „agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat... una din cheile decenței umane, sociale și civice.”

Katherine Anne Porter, „Corabia nebunilor”

– Ship of Fools. Traducerea Eugen B. Marian – e-book.

Perioada lecturii: 11 februarie – 11 martie 2018

Votul meu:

Cu toate că mama avea Corabia nebunilor a lui Katherine Anne Porter în bibliotecă de cînd eram copil (din cîte știu, o mai are încă – chiar ediția aceasta, publicată de Cartea românească în 1975 – oare  o mai fi fost reeditată?), și deși pe vremea aceea citeam cam tot ce-mi pica în mînă, nu știu de ce romanul ăsta nu m-a atras – ceva nu-mi plăcea la el, poate coperta (că titlul corespundea destul de bine orizonturilor mele de așteptare), sau poate l-oi fi răsfoit și nu mi-a plăcut stilul, nu-mi amintesc, cert este că îl citesc, iată, la mai bine de 40 de ani de la publicare și la aproape 60 de la apariția sa din 1962.

În orice caz, dacă stilul este cel care m-a făcut să-l ocolesc, trebuie să spun că intuiția mea a funcționat. Nu că nu ar merita să fie citit, de fapt, în linii mari romanul este destul de interesant,  în ciuda aerului ușor demodat și oarecum lipsit de strălucire, cauzat poate și de caracterul hibrid al scriiturii, în sens negativ, nu postmodernist: naratorul este ba omniscient ba introspectiv, preluînd vocea interioară a unuia sau a altuia dintre personaje, dar trecerea de la o ipostază narativă la alta este făcută cu o mai mare grijă pentru echilibru și simetrie decît pentru finețea tranziției (fiecare personaj trebuie să aibă timp egal de apariție, probabil pentru a nu-și putea aroga titlul de erou principal, în detrimentul celorlalte) astfel încît întreg romanul pare să ezite între o abordare modernistă sau realistă a narațiunii.

Alberto Martini, „Enigme captivante ale istoriei”

 – Editura Prietenii cărții, 1999

Perioada lecturii: 18 februarie – 4 martie 2018

Votul meu:

Eu credeam că autorii cu nume inventate și furtul de cărți sînt marca exclusivă a editurii „Alcris”, da’ văd că nici „Prietenii cărții” nu se dă în lături de la asemenea practici. Spun asta pentru că degeaba am căutat, n-am reușit să găsesc vreun autor cu numele de Alberto Martini – singura personalitate de care vorbeste Wikipedia este un pictor italian  care a preferat să ilustreze cărți, nu să le scrie.

Acum nu zic că Google le știe pe toate și mă trezesc eu să mă erijez în acuzator inflexibil doar pe baza lui, dar cartea însăși pare încropită la repezeală, adunînd  informații de pe ici și colo fără să le susțină bibliografic așa că nu știi care-s credibile și care nu. În plus se încheie abrupt, aproape în mijlocul frazei. Pe ansamblu, are aerul unui periodic de vulgarizare a științei botezat pretențios carte. Foarte neprofesional, da’ de ce mă mir, la urma urmelor, nu e decît foarte românesc 😐.

Elie Wiesel, „Celebrare biblică. Portrete și legende”

(Célébration biblique. Portraits et légendes). Traducere de Janina Ianoși – Editura Hasefer, București, 1998. ISBN 973-9235-52-2. 244 p.

Perioada lecturii: 6-24 februarie 2018 

Votul meu:

Exemplarul meu din Celebrare biblică, cel al editurii Hasefer din 1998 mi-a fost dăruit în 2001, de ziua mea, de către o prietenă, care mi-a scris pe pagina de gardă, alături de obișnuitele urări, și pariul pascalian: „Pariați că Dumnezeu există. Dacă ați pariat că există și există, câștigați totul. Dacă ați pariat că există și nu există, nu pierdeți nimic.” Deși m-a încîntat atunci metoda de convingere a lui Pascal (de departe mai incitantă decît profeția lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a cărei autenticitate, sau măcar exactitate a stîrnit ceva controverse, cum puteți vedea de exemplu aici) și deși recomandările prietenei mele nu mă dezamăgiseră niciodată, nu știu de ce am tot amînat s-o citesc. E drept că a fost printre puținele cărți pe care le-am luat cu mine atunci cînd am emigrat în Canada, patru ani mai tîrziu, dar ajunsă aici am pus-o din nou pe raft uitînd complet de ea. Și uite-așa am ajuns s-o citesc după douăzeci de ani de la publicarea în limba româna (cred că e prima ediție la noi, da’ nu bag mîna-n foc) și după mai bine de patruzeci de ani de la apariție (1975, Éditions du Seuil). Acum îmi pare rău că am ocolit-o atîta vreme pentru că, în ciuda cunoștințelor mele biblice destul de limitate, lectura s-a dovedit incitantă, iar interpretarea unor figuri religioase care erau și pentru mine, ca pentru multă lume locuitoare a spațiului  laic, doar niște simboluri sau alegorii, extrem de interesantă.