- Polirom
2017. ISBN 978-973-46-7174-8. 336 p.
Perioada lecturii: 17 octombrie – 11 noiembrie 2018
Votul meu:
Nu e prima dată cînd mărturisesc cu rușine retrospectivă că
a trebuit să-mi cadă în mîini (acum niște ani) Jurnalul lui Mihail Sebastian (despre care am scris aici)
ca să mă lecuiesc de imaginea cea rozalie pe care o aveam despre perioada
interbelică, despre care credeam cu pasionată naivitate că adunase toată
floarea cea vestită a intelectualității românești, ca să fie strivită
necruțător mai apoi de către cizma bolșevică. Că n-a fost, n-a fost așa, am
aflat cu o uimire care se transforma în indignare pe măsură ce întorceam
paginile unui document cu atît mai cutremurător cu cît nu vorbea despre atrocitățile
nemților sau ale legionarilor cu ștaif, ci despre cruzimea absurdă, răutatea
inexplicabilă și lașitatea abjectă a unor nume pe
care le știam cu toții de prin cărțile de „română”, și care se molipsiseră aproape
toți după primul război de o „demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri”,
lăsînd-se dominați, cînd nu închideau cu filosofie machiavelică ochii, de o „bestialitate
fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă”.
Cu America de peste
pogrom a lui Cătălin Mihuleac această imagine halucinantă a unei Românii „în
delir” se completează cu noi abominațiuni, căci despre pogromul de la Iași
Mihail Sebastian a avut informații puține, aflînd de el doar dintr-un comunicat
oficial, care anunța că 500 de evrei fuseseră executați pentru activitate comunistă.
Treptat îi vor ajunge la urechi și alte detalii, fără să aibă totuși o viziune
de ansamblu asupra atrocităților comise și nici asupra numărului, de 25 de ori
mai mare în fapt, al victimelor. Chiar și așa nu va putea să nu remarce cu amărăciune
că nici măcar cunoscutului istoric Andrei Oțetea, sincer cutremurat de
evenimentele la care fusese martor și pe care i le povestește cu lacrimi în
ochi, nu i se pare incompatibilă indignarea pe care o simte față de cruntele întîmplări
cu păstrarea postului de director al Teatrului Național din Iași.
Iată de ce ne trebuie Jurnalul
său. Iată de ce ne trebuie romane ca Întoarcerea
huliganului, al lui Norman Manea sau ca America
de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac. Pentru că avem nevoie de istoria
adevărată chiar și atunci cînd (sau poate mai ales atunci cînd), așa cum afirmă
acesta din urmă, ea „sparge cristaluri prețioase din vitrina națională”, în
timp ce exaltatul patriotism, „conceput pentru strălucirea eternă, e prefăcut
în tinichea.”
Primele cristaluri le-a spart pentru mine Norman Manea,
de la care am aflat pentru întîiași dată că marele Nae Ionescu i-a negat lui
Mihail Sebastian condiția de om, socotind-o incompatibilă cu aceea de evreu.
Odată cu lectura romanului De două mii de ani și a Jurnalului
lui Sebastian, zuruitul cioburilor a devenit asurzitor și amenințător, o
avalanșă gata-gata să îngroape cu totul cultura românească.
Iar dacă Manea și Sebastian au descris mai ales barbariile
din București, zăngănitura finală ne-o aduce în urechi Cătălin Mihuleac din
dulcele tîrg al Ieșilor, acolo unde moldovenii s-au dovedit la fel de (dacă nu
chiar mai) vajnici în stîrpirea „jidovilor” ca și frații lor de peste Milcov. Și,
la fel ca în cazul celorlalți doi scriitori, valoarea literară este la nivelul
celei istorice, în contextul în care America
de peste pogrom nu se mulțumește să aducă mărturii bine documentate (de
cîte ori nu am intrat pe Google să verific o afirmație care mi se părea de
necrezut ca să aflu că autorul nu exagerase nici un pic!) despre niște
evenimente pe care istoria oficială le-a trecut sub tăcere mai bine de jumătate
de secol, ci reconstruiește magistral acea epocă, evitînd cu abilitate atît contrastele
exagerate între bine și rău cît și acel ton lirico-patetic care forțează
compasiunea. Împletind cu măiestrie tehnici narative tradiționale și moderne,
schimbînd registrele narative și stilistice în funcție de firul epic urmărit,
romanul oferă în final aceeași imagine familiară a unei Românii care continuă să
se bălăcească în derizoriu și care își iartă cu larghețe propriile greșeli
atunci cînd nu se dezbară ridicînd nonșalant din umeri de trecutul incomod.
Ca să creeze impresia de autenticitate, în registru
subtil (auto)ironic de astă dată, autorul recurge la vechiul motiv al
manuscrisului – două manuscrise și o scrisoare, ca să fim cît mai exacți – încredințat
lui de către românca americanizată Suzy Bernstein, care informează ea însăși cititorul,
în Prolog, că l-a însărcinat pe Autor
(singurul care a vorbit direct cu ea, și nu prin intermediul vreunui agent
literar, deși ea suspectează că asta s-a întîmplat doar pentru că e prea sărac
ca să-și permită unul) să-i prelucreze literar amintirile, păstrîndu-i însă
„stilul contabilicesc” și împletindu-i totodată povestea cu o alta, pentru
motive care promite că vor fi dezvăluite în final. Drept răsplată, Autorul va
avea dreptul să semneze cartea cu numele lui (iar ea va avea avantajul de a rămîne
la distanță de „jungla” literară care-i este străină).
Narațiunea se va desfășura astfel pe două planuri narative, unul al prezentului
(la persoana I, cu vocea lui Suzy, în registru sec, ironic) și altul al
trecutului (la persoana a III-a, cu o voce identificabilă spre final, în
registru grav, uneori cinic), pentru a revela, a cîta oară, că trecutul este mereu
povara victimelor, nu a călăilor.
În planul prezentului, povestea lui Suzy începe în
momentul în care, posesoare e numelui nesofisticat de Sînziana, e trimisă de șeful
ei pe teren cu misiunea de a însoți doi americani, mamă și fiu, la muzeul Ion
Creangă din Iași. Pe el îl cheamă Ben și arată foarte bine la cei 50 de ani ai
săi, spre deosebire de mama sa Dora care nu-i face tinerei cine știe ce
impresie, drept pentru care se simte datoare s-o penalizeze cu un portret
caricatural:
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier,
cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarovski plutesc pe balta de aur alb.
Buze groase, mari, înghițitoare de ruj dau drumul unui surâs ironic permanent.
Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi
adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le
întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate
pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.
La propunerea celor doi, Sînziana devenită Suzy pleacă în
America pentru a se angaja la firma lor de haine second-hand, iar în scurt timp
se mărită cu Ben, trecînd la religia mozaică din proprie inițiativă. Într-una
din lungile și savuroasele discuții cu socrul ei Joe, pe care-l place foarte
mult, acesta îi spune că Dorei emblema Ralph Lauren îi amintește de polițiștii
călare care îi loveau pe evreii căzuți în timpul pogromului de la Iași. Pentru
că nimeni nu-i spusese vreodată despre vreun pogrom în orașul ei, Suzy începe să
caute informații. Se întâlnește așadar cu D.C, un istoric ieșean care avea „o
expresie de intelectual care citește excesiv” și de la care află data (29 iunie
1941) și numărul victimelor (13 266, dintre care 40 de femei și 180 de
copii). Dat fiind că orașul număra atunci cam 50 000 de evrei, concluzionează
năucită că aproape toți bărbații adulți au fost masacrați.
În celălalt plan, povestea familiei Oxenberg, narată (vom
ghici mai tîrziu) de fiica mai mică Golda în stil indirect liber, începe în
anul 1938, cînd Oxenbergii sînt bine cunoscuți în Iași, tatăl, Jacques, fiind
un ginecolog vestit mai ales pentru operațiile prin cezariană, iar mama, Roza,
o frumusețe a cărei poză apare adesea în reclamele din ziare sau pe pachetele
de țigări. Golda are vreo cinci ani și vede partea bună a lucrurilor în orice, în
timp ce fratele ei Lev (numit așa pentru că mama lor este pasionată de Tolstoi),
la aproape 10 ani are apucături de bancher precoce.
În ciuda prosperității și a aparenței de tihnă familială,
Oxenbergii trăiesc pe un butoi cu pulbere, într-un Iași antisemit nu de azi de
ieri, după cum o dovedesc amintirile lui Jacques (păstrate „cum se păstrează un
avorton în formol”) din perioada studenției, mai precis din anul universitar
1922-1923, cînd se încercase introducerea lui numerus clausus pentru a limita intrarea evreilor la facultate,
deși era o violare a constituției și cînd Senatul Universității decisese solemn
că „fără practică efectuată pe cadavre jidovești, nu de-ale creștinilor, evreii
nu sunt primiți la examene.” Tot atunci, la facultatea de Drept, decanul A.C.
Cuza lansase lozinca: „La nici un examen, nici un jidan!”, iar profesorul
Nicolae Paulescu, de cîte ori lua o pauză de cercetare, scria articole în care
cerea alungarea evreilor, propunînd să se înființeze o „cloacă” (în Palestina,
Africa sau America), în care fiecare țară să-și trimită „lăturile”.
Profesorul Paulescu se străduiește să descopere
insulina. Un leac menit să aline suferințele bolnavilor de diabet. Bolnavilor
de diabet creștinesc, se înțelege.
Jacques Oxenberg reușește totuși să termine cu bine facultatea,
și să-și deschidă un cabinet ginecologic devenit o afacere prosperă. Dar din
1938, acțiunile antisemite iau amploare și nici prietenii lui sus-puși nu-l vor
mai putea proteja mult timp. Pe zidul casei lor apare scris „Moarte doctorului
pizdar!” iar Lev umblă o zi întreagă cu o etichetă pe spate „micul pizdar”. Mai
mult, în presă apare un articol semnat de Dr. Burebista care cere femeii
românce să nască românește, căci „durerile nașterii vin de la Dumnezeu, pe cale
patriotică” și nici nu sînt chiar atît de mari cum vrea să le facă să creadă „aparatul de propagandă iudeo-masonic”.
La fel ca Mihail Sebastian în capitala bucureșteană, doctorul constată disperat
că lumea întreagă doarme somnul lui Goya, slobozindu-și monștrii asupra
neamului evreiesc:
Jacques se află la mare depărtare de neinformatul de
ieri. S-a lămurit cu scriitorii. S-a fript cu Goga, știe și de adunările
antisemite organizate din proprie inițiativă de scriitorul și avocatul Ionel
Teodoreanu, care începe prin a cere eliminarea „jidanilor” din baroul Iași
pentru a ajunge la ecarisarea lor din toate sectoarele vieții publice si, dacă
e posibil, de pe fata pământului.
Aude destule despre răutatea ranchiunoasă în care Iorga
se sprijină ca într-un al doilea baston. Știe că lui i se datorează înfundarea
lui Corneliu Zelea Codreanu în pușcărie. Nu că n-ar sta bine acolo, să-i urăm
atât „La mulți ani!” cât și „Mazel tov!” Dar cum poți fi ultragiat de o
scrisoare deschisă pe care nici măcar nu o publici? Și cum poate fi rănit de
moarte un savant genial de mușcătura unui păduche cultural?
Povestea continuă într-o gradare a răului care va atinge
punctul culminant pe 29 iunie 1941, cînd „(t)ot ce e basm în viața Goldei se
șterge definitiv”.
În celălalt plan, Suzy descoperă mai multe informații
despre pogrom decît ar fi vrut să știe, dar cea mai tulburătoare rămîne destăinuirea
soacrei ei Dora, că numele ei este de fapt Golda, că n-a mai vorbit românește
din 1945, cînd s-a cunoscut cu Joe la spitalul Rotschild din Viena, unde s-au
îndrăgostit unul de altul și de unde au plecat împreună în America, si că povestea
ei (pe care cititorul deja o știe) se află într-un caiet pe care i-l încredințează.
Cît despre afacerea cu haine vechi pe care a deschis-o,
Nu de dragul profitului a vrut să deschidă în Iași o
filială a firmei sale. Ci pentru că era cea mai elegantă manieră de a se revanșa
în raport cu urmașii celor care jefuiseră de haine cadavrele evreilor, în
timpul Pogromului. Imaginea morților în pielea goală nu a slăbit-o toată viața.
Imaginea aceea, ca și a familiei întinse pe caldarîm
(mama, tata și o fetiță de vreo 5-6 ani), ca și multe altele există cu adevărat,
nu sînt inventate de autor, așa cum bestialitatea despre care a scris a existat
cu adevărat și nu are poate fi pusă pe seama naziștilor decît de către cei orbi sau de către
cei care cred că a fi patriot înseamnă a ascunde sub preșul uitării tot ce ne-ar
putea știrbi imaginea de români falnici.
P.S. Constat că atît de impresionată am fost de ceea ce
am citit încît am pus accent mai mult pe conținut decît pe stil, care nu e mai puțin
remarcabil, și pe care-l analizează mai detaliat Luminița Corneanu în cronica
ei din România literară,
Istoria învinșilor. La aceasta adaug și
excelenta recenzie a Mihaelei Buruiană, de pe site-ul ei Cărți si călătorii
căreia îi datorez de altfel descoperirea acestui roman, drept pentru care îi
foarte mulțumesc.
