Doina Ruști, „Fantoma din moară”

 – Polirom 2008, ISBN 978-973-46-1099-0. 426 p.

Perioada lecturii: 19 decembrie 2018 – 19 ianuarie 2019

Votul meu: 

E absolut sigur că eu fac parte din tagma cititorilor ălora cam naivi pe care-i ironizează Marius Chivu în recenzia sa Fantoma de pe blog apărută în Dilema veche  din 8 februarie 2009, pentru că, spre deosebire de el, mie tare mi-a mai plăcut romanul Doinei Rusti, Fantoma din moară. Mai mult, dacă e să-l compar cu celelalte două citite, Manuscrisul fanariot  și Mămica la două albăstrele , acesta mi s-a părut cel mai reușit. și culmea e că exact din motivele care l-au făcut pe Marius Chivu să-l desființeze tăios, adică datorită felului în care sînt construite cele trei componente: metanarativă, fantastică și realistă. 

Am să le iau și eu pe rând. Mai întîi, criticul îi reproșează romanului că e, ca să mă exprim inelegant, o varză de tehnici și instanțe narative cu pretenții de profunzime, care nu fac decît să-i escamoteze incoerența structurală. Eu l-am perceput însă în primul rînd ca pe o reinterpretare ludică a relației Autor – Cititor – Text, într-un crescendo excelent, în care supremația Autorului se vede pe rând subminată de Cititorul care-și revendică Textul și de Textul care se revendică pe sine, căpătând viață proprie, devenind cameleonic și interșanjabil, pe măsură ce se tot joacă de-a vocile narative, provocând Autor și Cititor să-i țină în frîu nemăsurata creștere, dacă sînt în stare:

Partea cea mai grea în toată povestea asta era să-l găsesc pe autorul blogului care părea descins de pe altă planetă, căci textul însuși, ca și expeditorul lui, se afla în continuă schimbare. Cum am văzut pe urmă, după ce stafia a ajuns obiectul meu principal de studiu, povestea de pe blog nu era chiar la fel ca aia din roman. Existau amănunte, cuvinte, uneori fraze total diferite de cartea lui Pavel. (...) Mă mirasem inițial că Pavel a citit textul și că a mai schimbat câte ceva, dar după câteva zile am făcut o descoperire și mai uluitoare: pe lângă romanul binecunoscut a început să apară un al doilea text, intercalat, intrat, ca un cuceritor, în inima celeilalte povesti. Iar acesta era cu certitudine rupt din creierul meu.

Prin urmare, eu n-am avut deloc impresia că cele „trei instanțe narative, Adela, Pavel și entitatea obscură din blogosferă nu se confruntă, doar se succed pentru a fi abandonate nejustificat rînd pe rînd”. Dimpotrivă, le-am simțit permanent cum se completează sau se contrazic într-un dialog continuu în spatele cortinei, uneori asurzitor (ca în desele momente în care Adela că exact așa sau nu chiar așa s-au petrecut lucrurile), uneori atît de discret încît par că s-au conciliat:

Adela vedea cum fața bine știută, pe care ea o numise atâta vreme Max, se unduia ca un voal pictat pe deasupra capetelor celorlalți, multiplicată în zeci de petice vaporoase, ca niște umbre ieșite din moară și spulberate una câte una, pe măsură ce fețele vecinilor ei se remodelau după chipul monstrului. (...) Însuși chipul Adelei se transformă pe nesimțite într-un calapod mohorât peste care aveau să crească negii bătrâneții ei.

A doua obiecție a lui Marius Chivu privește natura fantasticului, mai bine zis lipsa unei delimitări clare, reproșându-i o eterogenitate de operetă, un amestec strident de imagini care, crede el, n-ar avea ce căuta împreună și care, în loc să-i confere textului caracterul de parabolă la care năzuia, nu face decît să-l bălțeze, agresînd ochiul estetic al criticului. Iar dau dovadă de lipsă de sensibilitate estetică și recunosc spășită că fără să contrazic nici un pic acuzația de eclectism, mie tocmai asta mi-a plăcut. Poate tocmai pentru că nu mi s-a părut că textul ar avea vreo intenție parabolică, ba dimpotrivă, că ar tachina cordial și solidar totodată predilecția pentru fantastic a literaturii noastre, în special aceea care se referă la comunism. În acest context, ce e moara decît casa bunicii din Rugul lui György Dragomán, sau satul întreg din Parohia  lui Dan Coman? Un loc care nu numai că păstrează secretele comoștenilor dar le dă și forma potrivită:

Paginile dosarului povesteau aproape toate despre sufletul răvășit al morii. Erau oameni care descriau experiențe similare cu ale lui, istorisind despre o fantomă ori despre un înger care stăpânește zidurile roșii și erau alții care aveau certitudinea că acolo se află o forță otrăvită, al cărei corn împunge burta lumii.

Iar forma potrivită o găsește desprinzîndu-se de astă dată de realismul magic, fie el si cu sonorități specific balcanice,  pentru a exploata resursele inepuizabile ale categoriei estetice a grotescului, cea mai în măsură, poate, de a evoca o perioadă hîdă, care a transformat și sufletele oamenilor în hidoșenii patetice, penibile:

În fond Max a fost cea mai apropiată ființă, singura interesată de mine. Cu el am petrecut mai multă vreme decât cu părinții. El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat, dar mereu alături. E păstrătorul gândurilor mele și de ce nu ale altora ca mine. Ceea ce am trăit eu nu mi s-a întâmplat doar mie. Alte zeci de mii de inși au avut un Max al lor, au trăit puși la zid, între șabloanele sărace ale unei lumi din care însuși Pavel face parte.

În sfîrșit, cea de-a treia obiecție privește realismul povestirii, subminat de o aglomerare nejustificată și vag ridicolă de evenimente. Dar narațiunea nu se vrea realistă și obiectivă, ea doar mimează realismul pentru a ilustra mai bine chipul Răului fără scăpare. O întreagă tipologie este înghesuită în umbra morii (milițianul, învățătorul, țăranul, securistul etc.), moară care devine o metaforă a comunismului, înghițind hulpav sau discret orori pe care mai apoi le digeră și le elimină în forme grațioase, aproape îngerești:

Când se prăbuși fațada morii, dintre crengile de oțetar țâșniră albe fuioare de fum. Pentru demolatori totul părea normal, dar pentru lumea care aștepta tăcută în curtea lui Nicolescu siluetele de ceață erau ca niște suflete alungate din culcușul lor.

Întâmplările sînt menite să reamintească toate tarele unei epoci, cu hotărîrile ei arbitrare (milițianul Grigore primește în fiecare lună o listă de sarcini precise si obligatoriu de dus la îndeplinire: „avea de dat trei amenzi pentru tentativă de furt și de făcut două arestări – una pentru furt din avutul Colectivului, care indica o persoană cu vârsta cuprinsă între 50 și 65 de ani, și o arestare pentru avort”), cu sărăcia lucie și cu cozile interminabile și cu cartelele de alimente (cu cele 250 de grame de ulei pentru țărani că doar „cercetările științifice” dovediseră că aveau și untura de la porc pe care o puteau folosi) și mai ales comicul absurd al slugărniciei:

Neicușoru sorbea cu urechea cuvintele venite prin telefonul verde, repetând, ori de câte ori Nini făcea câte o pauză, un da, cu ochii măriți la maximum, și un să trăiți care se auzea în holul institutului ca o tobă, atinsă din greșeală.

(Am avut eu un director, comunist cu state vechi, care si după Revoluție se ridica în picioare cînd vorbea cu inspectorul general la telefon si pe care Neicușoru mi l-a reamintit.)

În fine, ultima obiecție la obiecție, ca să zic așa, o ridic, cu o sfîntă indignare de avocat pledant care sare ca ars la auzul unei acuzații nedrepte, la afirmația că scriitura este banală. Căci eu m-am delectat și aici, ca și-n celelalte romane, cu acel stil fermecător, în care abundă comparații plastice savuroase („fusta Marianei i se părea că arată ca un tăițel rămas pe fundul castronului de zinc înnegrit”), epitetele caracterizatoare simple, duble sau triple („istorie constipată”; „buzele încolăcite și vișinii” „El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat...”), metaforele sinestezice („o miercuri însorită și îmbibată cu miros de liliac”) sau hiperbolice („Autorul meu. Crescut probabil de pe un milion de Paveli cu frunțile tocite pe pragul istoriei”) și în general o vervă narativă inconfundabilă, irepresibilă, inexhaustibilă:

Despre moara falnică de altădată se vorbește destul de puțin. Sufletul ei s-a scurs dintre zidurile roșii în carnea și în sângele oamenilor, care continuă să respire, ducându-și fiecare acel vis care a supraviețuit cu greu într-o secțiune strangulată a timpului nostru, când suflul vital al unui sat s-a furișat între zidurile rezistente ale unei mori părăsite. În Comoșteniul de astăzi locuiește puțină lume, cel mult 1000 de suflete, cu sălașul țigănesc cu tot. Cei mai mulți sunt bătrâni și aproape că nici unul nu vorbește despre fantoma din moară.

P.S. Dacă tot mi-am bazat comentariul pe recenzia lui Marius Chivu, țin să atrag atenția că nu sînt singura. În sens invers, unora le-a plăcut atît de mult, că si-au apropriat-o cu entuziasm. Prima parte a articolului său a fost preluată aproape integral (eliminîndu-se opiniile critice), după la nouă ani, e drept, cînd amintirea autorului începe să se șteargă iar ideile lui devin, nu-i așa, bun public,  într-un articol publicat de Doina Borgovan/Rodica Uifălean, de la Biblioteca Județeană “Octavian Goga” Cluj