Jean-Claude Schmitt, „Strigoii. Viii și morții în societatea medievală”

 – ebook. Les Revenants. Les vivants et les morts dans la société médiévale. Traducere de Andrei Niculescu și Elena-Natalia Ionescu

Perioada lecturii: 22 noiembrie 2018 – 7 ianuarie 2019

Votul meu: 

Am dat peste Strigoii lui Jean-Claude Schmitt în biblioteca mea virtuală (unde zăcea de ceva vreme) când am început să pun în ordine cele vreo zece mii de titluri, și pentru că subiectul mi s-a părut interesant, am început s-o citesc, ca să realizez după vreo 30 de pagini că exemplarul meu este corupt. Pentru că n-aveam de gînd să întrerup lectura tocmai cînd devenise mai interesant, l-am recuperat cum am putut mai bine, folosind atît o ediție englezească la care am avut acces parțial via Google cât și o ediție integrală de astă dată dar în portugheză, limbă pe care n-o cunosc decît cînd seamănă cu italiana 😊, dar care m-a ajutat să reconstitui unele cuvinte maganate rău în textul meu. În orice caz, tre’ să recunosc că atît mi-a plăcut să fac asta încît stau și mă gândesc dacă nu mi-oi fi ratat vreo vocație de detectiv – restaurator textual.

Acestea fiind zise, revenons à nos moutons. Studiul lui Schmitt pornește de la o premisă interesantă (chiar dacă dezamăgitoare dans un premier temps pentru ahtiații de mitologie, așa ca mine) și anume că povestirile cu strigoi sunt strâns legate mai ales de structurile și de funcționarea societății și a culturii într-o epocă dată: după anul 1000, influența religioasă și materială a Bisericii și a clericilor asupra societății laice s-a accentuat sensibil, inculcînd morala religioasă (păcat, penitență, mântuire), care a culminat la sfârșitul secolului al XII-lea cu crearea Purgatoriului, ce oferea speranța mântuirii cu condiția suportării după moarte a unor pedepse reparatorii. Obiectul cărții ar fi așadar studiul felului în care funcționa memoria morților în plan social în epoca medievală. 

Studiul acoperă o perioadă de vreo zece secole (începînd cu al V-lea) cu mențiunea că abia din secolul al XI-lea povestirile cu strigoi iau amploare. Într-adevăr, în Evul Mediu timpuriu, cultura ecleziastică respinge ideea întoarcerii morților, considerată o reminiscență a păgânismului antic (de aceea, de exemplu, larva, care la romani desemnau sufletele funeste ale morților, la creștini devin spirite demoniace și măști diabolice, iar necromanția sau divinația prin morți devine „nigromanție", adică magie neagră). Trebuie spus că această interdicție a avut și aspecte pozitive, în contextul în care creștinismul, interesat doar de mîntuirea sufletului, a redus (atunci) practicile funerare și preocuparea pentru înmormântare. Sfântul Augustin condamna de altfel grija pentru trupul morților, moștenită și ea de la păgâni, căci doar mântuirea sufletului este importantă pentru creștini. Funeraliile ajută la consolarea celor vii, dar nu au importantă pentru morți, cu care nu se poate comunica. Strigoii, afirma el, sînt apariții nu ale trupului sau ale sufletului mortului, ci ale unei „imagini spirituale" a sa, de obicei aduse de demoni oamenilor în vise, în care nu trebuie prin urmare să avem încredere.

Teoria augustiniană a strigoilor începe să fie subminată puțin câte puțin de povestirile despre apariții, al căror punct de plecare ar putea fi căutat în Dialogurile papei Grigore cel Mare (c. 540-604) foarte cunoscute în întreg Evul Mediu si care aduc multe informații despre tradițiile hagiografice italiene. La sfârșit, este inclusă povestirea unui episcop care, mergând la băi la Tauriana, era slujit mereu de aceeași persoană, căreia i-a oferit la un moment-dat, în semn de recunoștință, două pâini destinate sacrificiului euharistic. Atunci omul îi dezvăluie că e fostul stăpân al băilor și își ispășește păcatele în locul unde le-a comis, și dispare după ce-i cere preotului să-i ofere pâinea lui Dumnezeu în numele lui.

Din secolul al IX-lea povestirile devin din ce în ce mai numeroase, descriind o experiență fie personală (de obicei un vis) fie auzită de la altcineva (aproape totdeauna o viziune). Acestea din urmă capătă din ce în ce mai mult o funcție ideologică („strigoii sunt mobilizați în slujba reformei Bisericii”), în timp ce povestirile autobiografice onirice sunt în general dedicate apropiaților și rudelor.

Autorul distinge trei mari tipuri de povestiri: miracula (povestiri hagiografice adesea anonime, datând încă din primele secole ale creștinismului, compilate în sanctuarele, mânăstirile unde s-au produs evenimente miraculoase de obicei legate de patronul lor, în scopul de a le crește acestora reputația), mirabilia (povestiri nehagiografice despre minuni din aria curiozităților naturii sau ale neamului omenesc, ai căror autori sunt de obicei clerici, nu călugări, datând în mare parte din secolele al XII-lea și al XIII-lea) și exempla (povestiri supranaturale moralizatoare cu caracter stereotip deoarece țin de o tehnică eficace a predicării, care se dezvoltă începând cu secolul al XIII-lea).

Funcțiile pe care le aveau strigoii din miracula erau în special următoarele: de a anunța o moarte iminentă (pentru un creștin, cel mai mare serviciu pe care un mort i-l poate face unui viu este să-l îndemne să se pregătească pentru moarte); de a cere intercesiuni (pomeni, slujbe, rugăciuni) pentru ei înșiși sau pentru alți morți; de a enunța motivele chinurilor după moarte (întărind astfel ordinea  morală și socială). Spre deosebire de acest gen de povestiri, mirabilia au mai puțin scopuri religioase și mai mult anecdotice, deși miraculosul folcloric se poate schimba în miraculos politic în revelațiile destinate regelui, împăratului, papei. Amestecul acestor funcții apare ilustrat în povestea cortegiului lui Hellequin, care apare pentru prima oară în secolul al XI-lea într-o lucrare a călugărului Orderic Vital: un preot vede noaptea la o răscruce un cortegiu infernal format din trei grupuri (pedestrași, călugări, cavaleri), în fiecare recunoscînd pe cîte cineva care murise de curînd. Preotul este acostat de mai mulți strigoi cărora le refuză cererile, cu excepția celei a fratelui său. Vrea să captureze un cal ca să aibă o dovadă a celor văzute, dar nu reușește, rămânând cu o arsură îngrozitoare pe mână, pe care i-o va arăta lui Orderic.

Această mărturie (foarte lungă, căreia eu i-am făcut un rezumat al rezumatului) amestecă elemente folclorice (cortegiul în sine, rolul preotului de mesager al sufletelor) și culte (limbajul, descrierea caznelor ca pe timpanul de la Conques, structura narativă). Mai mult, cele trei grupuri reflectă „schema trifuncțională a societății definită de clericii din nordul Franței încă de la sfârșitul secolului al X-lea”: oamenii de rând, călugării și clericii, cavalerii.

Cît despre exempla, acestea iau amploare odată cu intensificarea practicilor liturgice în societatea laică prin ordinele cerșetorești, cu două ramuri principale: minoriții (franciscanii) și predicatorii (dominicanii). Ei vor revoluționa predicarea, tocmai prin includerea de exempla, care, având scopul mântuirii individuale, vorbesc despre moarte, despre judecata păcătosului la trecerea în neființă, despre fericirea sau chinurile din lumea de dincolo, despre Judecata de Apoi și despre învierea morților. Schema narativă este în general aceeași: cuiva, treaz sau uneori adormit îi apare o rudă moartă, care îi cere liturghii, rugăciuni și pomeni pentru mântuirea sufletului.

Dar povestirile cu strigoi nu au numai funcții morale, religioase sau politice ci și cognitive, oferind reprezentări spațio-temporale, sociale, umane. Astfel, morții au ca și viii un timp individual și unul colectiv (de exemplu duminica este și pentru ei zi de odihnă), provin din trei spații distincte – locul unde au fost înmormântați, locul unde se află provizoriu (în principiu, Purgatoriul) sau definitiv (Infernul sau Paradisul) sufletul, locul apariției. Aparițiile revelează de asemenea raporturile sociale ale epocii: căsătoria (de obicei soțul devine strigoi, probabil pentru că bărbatul avea rol de decizie în moșteniri), gradele de rudenie (mama, de obicei la fel de tandră și preocupată de soarta copilului ei, tatăl autoritar sau vindicativ, frați și surori, unchi sau mătușă, nepoată sau nepot veri), înrudirea spirituală (monahismul – model de „familie" spirituală; botezul și cumetria, comunitatea feudo-vasalică).

Dacă nu este un pustnic, omul, în Evul Mediu, nu este niciodată singur. Chiar și în visele sale, în care cercetătorii din secolul al XII-lea reproduc experiența unei anumite forme de subiectivitate, el întâlnește și alte persoane, așa cum uneori spun textele, decedații care aparțin familiei lui carnale sau spirituale. Succesul povestirilor cu strigoi, amplificate de întregul lanț de tradiție orală și scrisă, nu se datorează faptului că în acestea interacționează întotdeauna cel puțin doi oameni - unul mort și unul viu, solidar dincolo de moarte - și, de cele mai multe ori, mulți alți oameni încă?

În concluzie, studiul oferă o imagine extrem de convingătoare a felului în care societatea și-a re-elaborat și regîndit permanent trecutul, atît în funcție de „solidaritatea filială dincolo de moarte și articularea înrudirii spirituale și a înrudirii trupești” cît și de „relațiile conflictuale din sânul societății feudale (dintre Biserică și aristocrația războinică)”.

Astăzi, conchide autorul, spiritismul și cabinetele prezicătorilor, cercetările de parapsihologie și metapsihologie, ca sa nu mai vorbim de efectele speciale cinematografice vin să umple golul lăsat de povestirile cu strigoi. „Travaliul doliului” însă implică aceeași suferință, fără a mai beneficia de povestirile cu strigoi, care, oarecum paradoxal, aveau si rolul de o alina în trecut.

...moartea și morții, amintirea și imposibila uitare sunt și astăzi probleme colective care au importanță pentru întreaga noastră civilizație. Desigur, hoarda furioasă a lui Hellequin a fost alungată din cultura noastră. Dar societatea noastră, și ea, tăinuiește fantomele sale colective, gata să reapară de fiecare dată când Istoria și în special rațiunea politică tind să le izgonească din memoria popoarelor. Multe drame din istoria contemporană — trădări, torturări și masacre: Vichy, Vel'd'Hiv, Algeria, Vietnamul, Auschwitz, Katyn și lista osuarelor și a tuturor acelor cortegii de morți-vii cu trupurile emaciate nu este închisă — vor continua, atâta vreme cât nu se va face dreptate cel puțin memoriei lor, atâta vreme cât memoria noastră colectivă nu va fi cu cugetul împăcat – să forțeze porțile indiferenței și ale uitării vinovate. Afirmația lui Freud despre indivizi se aplică deopotrivă și națiunilor: „Ceea ce a rămas neînțeles se întoarce ca un suflet în suferință, nu are odihnă până nu sunt găsite rezolvarea și eliberarea.