Gregor Rezzori, „Memoriile unui antisemit”

 – ebook 

Perioada lecturii:  31 ianuarie – 23 februarie 2019

Votul meu: 

Scrisă și publicată mai întîi în limba germană în 1979, ca parte a unei trilogii despre societatea europeană interbelică (cel puțin după spusele Wikipediei) de către scriitorul austro-român de limbă germană Gregor von Rezzori, opera Memoriile unui antisemit îi pune cititorului deocamdată inocent două întrebări încă din titlu, una de conținut și alta de formă: cît de antisemit este eroul și cît de memorialistice sînt memoriile – această a doua întrebare ducînd firesc la o a treia: dacă nu-s memorii, ce e opera – un roman în patru capitole sau patru nuvele cu oarecare legătură între ele?

Iar frumusețea răspunsurilor este că oricare ar fi ele, nu-s nici definitive, nici greșite. Da, eroul a fost crescut în spirit antisemit, căruia uneori îi cade pradă iar alteori i se împotrivește cu arme raționale sau emoționale. Da, autorul însuși a crescut în dulcea Bucovină și a petrecut cîțiva ani în București, dar în cîte dintre întîmplările povestite a fost cu adevărat protagonist, cîte le-a împrumutat de la alții și cîte le-a cosmetizat sau inventat pur și simplu? (Răspunsul putînd ajuta sau nu la stabilirea genului pentru cititorul mai pedant).

Această superbă ambiguitate ne este de altfel sugerată încă din primele pagini, în care naratorul, după ce descrie în amănunt o fotografie din copilărie, recunoaște candid că de fapt aceasta nu există cu adevărat „fiindcă rămăsesem atât de singur, încât nu se afla nimeni în preajmă care să mi-o facă; până și colegii despre care vorbeam erau departe.”

De altfel ultimul capitol (sau ultima nuvelă sau ultima amintire), cu titlul sugestiv Pravda, dezvoltă pentru ultima oară una dintre temele majore ale operei: adevărul ficțiunii. Naratorul, atît de bătrîn încît se distanțează de sine însuși vorbind în stil indirect liber, își amintește de certurile violente pe care le avea cu a doua lui nevastă din cauza obiceiului lui de a-și însuși amintiri care nu-i aparțineau, și de năduful acesteia ori de cîte ori se lăsa fermecată de argumentul său că nu erau minciuni, ci transfigurări artistice ale sentimentelor lui și ale altora:

Și ar repeta, probabil surâzând, ceea ce mi-a șuierat atunci printre dinți: „întotdeauna ai dreptate când vorbești. Dar cum ai ieșit din cameră, nu mai e nimic adevărat!” Întocmai: ca atunci când lași o carte din mână. Ca atunci când cade cortina la teatru.

Magistrală este reconstituirea perioadei interbelice, cu antisemitismul ei transformat în profesiune de credință în mai toată Europa. Creștinii îi urăsc pe evrei din principiu și le transmit cu sfințenie această ură, cu toate stereotipiile ei, copiilor și nepoților. Naratorul se confruntă inevitabil cu două tendințe contrare – disprețul pentru evrei în general, inoculat din fragedă pruncie ca să zic așa și admirația, prietenia, dragostea pentru diferite persoane din viața sa care se întîmplă să fie evrei. Frămîntările sale interioare sînt adesea naive (chiar dacă recunoaște, spre deosebire de Nae Ionescu, de pildă că „și evreii erau oameni”) și reacțiile uneori răutăcioase („Dacă evreii se temeau, nu aveau decât ceea ce meritau, iar pe viitor vor înceta să mai fie spioni ruși sau propagandiști ai comunismului și se vor purta mai bine la festivalul de la Salzburg,”), dar niciodată activ rele – antisemitismul pe care-l pretinde este destul de superficial și fără urmări grave – în orice caz, greșelile și eșecurile din relațiile sale cu evreii nu sînt din motive antisemite ci consecințe ale etern umanelor slăbiciuni și defecte de caracter – invidie, snobism, nepăsare, gelozie... 

Gelozia pentru orele pe care prietenul său Wolf Goldmann le petrece exersînd la pian cu mătușa lui, combinată cu o dorință nemărturisită nici sieși de răzbunare pentru că i-a dezvăluit niște secrete rușinoase despre rudele sale, îl fac pe naratorul de 13 ani să dea la maximum aparatul de șocuri electrice la care Wolf se conectase ca să-i arate cum funcționează, vătămîndu-i temporar mîinile. Un incident copilăresc, pe care adulții evident că-l vor exacerba, găsindu-i conotații rasiale și provocîndu-și singuri rău.  

Snobismul de clasă care-l face să se jeneze de gusturile și gesturile iubitei sale duce la încheierea primei povești de dragoste a naratorului de 19 ani abia sosit în București, și nu faptul că este evreică:

...iubirea mea pentru frumoasa evreică pe al cărei chip vedeam toată patima scăldată în soare a Andaluziei (unde, drept mulțumire pentru contribuția spiritului iudaic la civilizația apuseană, prin grandioasa sinteză de Occident și Orient pe care o realiza, fuseseră aprinse rugurile), iubirea mea pentru chipul auriu, radios de fericire al frumoasei suferinde, luminat de un zâmbet saturat parcă de seninătatea misterioasă a morții la fel ca cel al „Frumoasei necunoscute din Sena”, a fost distrusă, erodată, sfărâmată de felul în care se îmbrăca, de cum ținea degetul în sus când mânca înghețată, de respectabilitatea pretențios pompoasă cu care se comporta cu clienții, sau își încorseta splendoarea sânilor și a șoldurilor într-o carapace de cauciuc, lucru care îi făcea să arate ca niște ghiulele compacte de tun, pentru a părea „o doamnă”, sau își coafa frumosul păr negru, transformându-l într-un glorios produs de cofetărie când ieșea cu mine în oraș...

Machismul, dorința de a-și lăuda atracția masculină îl fac să mintă, cîțiva ani mai tîrziu, cu privire la relațiile sale cu o tînără pe care o admira cu adevărat în fața unui prieten, care mai apoi o violează, că nu era decît „o ovreicuță”. 

Ajuns la Viena, la bunica lui, chiar înainte de alipirea acesteia la Germania nazistă, frecventează un grup de intelectuali evrei spre indignarea familiei, recunoscînd însă mai tîrziu că nu a realizat cu adevărat atunci gravitatea situației, mai mult, i se părea că prietenii lui exagerează și că în general își cam merită soarta. Enormitatea acestor afirmații țîfnoase și cinice este mereu subminată de o ironie subtilă care le pune la îndoială credibilitatea. De exemplu, după ce se proclamă român, „supus al Majestății Sale Regele Carol al II-lea”, delimitîndu-se atît de evrei cît și de austriecii din Viena, caracterizează în treacăt oamenii politici („o adunătură de lepre și escroci, care mulgeau statul ca pe o vacă grasă”) oprindu-se apoi la „chestiunea evreiască” românească, pe care o prezintă cu falsă admirație:

Mai existau, firește, și evrei, care erau comuniști și deci tratați pe bună dreptate ca atare, adică drept spioni ruși și agenți provocatori. Noroc, însă, cu câțiva tineri români și cu conducătorul lor, un anume domn Cuza – un nume nobil și bun, însușit fără drept de acest domn – care, din când în când, îi luau la bătaie pe evrei pentru a-i împiedica să depășească niște limite și pentru a stăvili propaganda și provocările comuniste. Din punctul meu de vedere lumea era deci în ordine, iar ceea ce se întâmpla aici, sau în așa-zisul Reich, nu mă interesa câtuși de puțin.

Desigur, impulsul de a urma curentul general nu l-a ocolit nici pe el, într-o epocă în care toată lumea era chemată să-și revizuiască valorile și să-și afirme loialitățile, iar regretele sale sînt regretele tuturor celor care au rămas pasivi, preferînd să închidă ochii decît să se implice:

Uneori îmi dădea târcoale ispita de a face ceva monstruos, de a-i denunța pe evreii care se întâlneau în taină acum în casa Minkăi, de a-i distruge pe toți.

Dar poate că a fost mai monstruos că nu am făcut-o, că nu am făcut absolut nimic, nici împotriva lor, nici pentru ei; că am acceptat ceea ce se întâmpla ca pe o fatalitate.

Fundalul acestor memorii nu este mai puțin extraordinar și trebuie să mărturisesc că mi-a încălzit sufletul evocarea acelei Românii interbelice pe care mi-o imaginam ca pe un El Dorado în anii naivei mele tinereți, de la molcomul sat bucovinean, numărînd trei prăvălii, o brutărie servind și de cîrciumă și o farmacie și în care, în zilele de sărbătoare „(c)ântecul polifonic al călugărilor alterna cu psalmodierea monotonă a Talmudului de către elevii de la școala evreiască”, la capitala noastră veșnic grăbită spre nicăieri, cu adunările ei boeme, cu străzile ei pestrițe, cu mirosurile ei puternice și zgomotele stridente, într-un cuvînt cu balcanismul ei fudul: 

Eram încântat. Vedeam, simțeam, miroseam Orientul Apropiat. O dimensiune a lumii care până atunci ținea de basm devenise realitate palpabilă – filtrată, e adevărat, printr-un gunoi al modernității în care tot ce era îndoielnic în civilizația noastră tehnocratică ieșea la iveală, se degrada, se strica și totuși clocotea de viață, de culoare, de aventuri.

Tînărul narator descoperă Bucureștiul pas cu pas și, odată cu el, propria apartenență la românitate:

Am început să înțeleg orașul la fel ca pe o limbă străină. Vechile lui construcții modeste îmi vorbeau și îmi povesteau despre boieri, fanarioți, pașale, călugări și haiduci cu plete lungi, coborâți din munți. Fusesem crescut în Austria. Cu toate că aparțineam mai degrabă acestui spațiu românesc decât unui altuia, multe îmi rămăseseră străine. Acum mi se oferea cheia arabescului românesc pe care îl regăseam și în propria mea structură.

Ultimul narator, sau ultima voce a naratorului povestește despre impulsul care l-a făcut să vrea să mai vadă o dată orașul tinereții sale, care făcea acum parte din România comunistă. Deși nimic nu mai semăna cu ceea ce-și amintea despre el, de la soldații cu aer sovietic din aeroport la clădirea uriașă în stil stalinist care înlocuise hipodromul de pe șoseaua Kiseleff, el are revelația că nimic nu se schimbă cu adevărat și că singurul lucru care salvează înfiorătoarea banalitate a acestui adevăr este magia povestirii lustruită de amintirile adevărate sau inventate: 

Acesta era adevărul de dincolo de visurile mele de patruzeci de ani”, voia să-i spună bătrânei mătuși de nouăzeci și patru de ani: „Vous comprenez, ma chère, era totul de o banalitate copleșitoare. Sigur, ceea ce era plin de culoare odinioară dispăruse: știi de ce se industrializează forțat o țară pastorală, o țară agrară bogată? Nu pentru a produce bunuri de consum, ci pentru a crea un proletariat. România, bogata mea țară din trecut, a devenit o țară de proletari cu conștiință de clasă; imaginea și-a modificat prin urmare niște nuanțe. Dar e neschimbată țara în care m-am născut, în care am trăit, pe care am iubit-o, la care am visat timp de patruzeci de ani – neschimbată în esență vreau să spun și, de aceea, pentru mine, de o banalitate covârșitoare. Oh, mulțumește-i lui Dumnezeu că nu ai revăzut St. Petersburgul...