Sebastian Sifft, „Câinele iubirii”

 – Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-5991-0. 182 p.

Perioada lecturii : 26 mai – 23 iunie 2019

Votul meu :

Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).

Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu,  Câinele iubirii sau „În numele tatălui”), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.

Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:

Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.

E cald.)

Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:

Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut. Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.

Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:

...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.

Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.