Radu Paraschivescu, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”

- Humanitas 2019. ISBN 978-973-50-6394-8. 230 p. 

Perioada lecturii: -9  24 iulie 2019

Votul meu: 

Categorie: jurnalistică, nonficțiune

Nu-mi aduc aminte dacă am mai cumpărat vreo carte pentru titlul ei pînă acum, dar mă întreb care cititor inveterat ar rezista la unul ca În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). Eu una n-am fost în stare și uite-așa, printre achizițiile pe care le-am făcut vara asta la Humanitas (librărie pe care o vizitez de cîte ori ajung în România și de unde nu ies niciodată cu mîna goală) s-a numărat și volumul lui Radu Paraschivescu, chiar dacă în acel moment nu știam prea multe despre autor. Ba l-am luat și pe cel apărut anul trecut, Orice om îi este teamă, că rar am văzut profesor pe care să nu-l ademenească promisiunea unor perle de limbaj.

Bineînțeles că m-am apucat de citit imediat (adică imediat ce am terminat o altă operă cu titlu incitant, Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii înțelepți cărțile, a lui Valeriu Gherghel, după care intrasem de fapt în librărie și despre care am scris aici) iar acum, după o lectură care mi-a împlinit toate așteptările, nu pot să spun decît că abia aștept s-o încep și pe a doua.

Volumul este alcătuit, după cum ni se spune în „Lămuriri”, din texte apărute pe site-ul digi24.ro, cu excepția a două publicate în revista New Money și a celui final, care este inedit.

Titlul, absolut genial, începe cu un citat din poetul proletcultist tîrziu Victor Tulbure, care pare să evoce dans un premier temps (mai ales celor din generația mea, școlari ai anilor 80), imaginea aburită (de oftaturi melancolice, desigur) a acelor „săli de festivități” unde se desfășurau recitalurile avîntate ale Cîntării României și unde eram musai prezenți, fie ca actori, fie ca spectatori. Dar văicăreala după tinerețea pierdută este întreruptă brusc și fără milă de paranteza ancorată în realitatea (postcomunistă) pe care România noastră dragă și-a clădit-o cu atît aplomb mioritic încît nu numai Europei, ci (bine zis) întregii planete îi stă mintea-n loc. 

Acestei realități îi surprinde Radu Paraschivescu multele și sclipicioasele fațete și, cu toate că mai derapează uneori (dar la urma-urmelor cu asemenea subiecte vrînd-nevrînd mai cobori  ștafeta – că, după știe toată lumea, ștacheta a preluat-o deja ministrul culturii Daniel Breaz și nu se știe ce-a făcut cu ea), în general descrierea pe care-o face vieții social-politice și culturale surprinde cu acuratețe acerbă impostura, insolența, oportunismul și incoerența fudulă, adică toate atributele fără de care nimeni n-are vreo șansă să se cocoațe în vîrful ierarhiei la noi. 

Aceste atribute stau la baza eforturilor de masacrare a limbii române pe care le depun neabătut politicienii noștri, cu un entuziasm nemaivăzut de la Caragiale încoace. A căpătat faimă internațională, de pildă, discursul ministrului agriculturii (Daea?), care nu numai că i-a năucit pe reprezentanții cancelariilor europene, dar, după cum presupune cu umor autorul, i-a pus la grea încercare pînă și pe translatori: „Aveți, să știți, vă spun aici, un moment deosebit de important prin prezența subsemnatului în acest consiliu. Bravo! A se vedea populația de cormorani. Cormoranii în România fac baie în piscine, nu se mai feresc de oameni – de pescari, nici atît. Vă mulțumesc pentru întrebări. Bravo!”

O dovadă că fenomenul invaziei de cormorani nu e nici pe departe un caz izolat de delir lingvistic, este faptul că un Florin Iordache, utilizator fidel al expresiei „în ceea ce privesc deciziile” și care forțează plin de curaj intrarea în limba română a unor cuvinte ca „fantasgomanie” (căruia Radu Paraschivescu i-a stabilit o etimologie provizorie, ca rezultînd din încrucișarea cuvintelor „fantasmagorie” și „gogomănie”) urcă falnic pe scena Ateneului de pe care a coborît Dan Grigore ca să protesteze pe trotuarul din fața lui.

Prin ce face și prin ce spune, Florin Iordache simbolizează aspirația caricaturii de a ajunge tablou. Prestația publică a acestui fost inginer la fabrica de mobilă din Caracal confirmă bănuiala că ascensiunea demnitarilor din PSD maschează un triumf al selecției negative. Viorica Dăncilă sau Valentin Popa stau la rîndul lor mărturie că poți ajunge premier sau ministru al educației fără să ai un control măcar decent al limbii în care vorbești.

Că politicienii intră-n cultură cu picioarele pline de glod, este regretabil, dar nu mai miră pe nimeni. Ce te faci însă cînd tocmai cei care ar trebui s-o apere o prostituează? E drept, fenomenul are o lungă tradiție la noi (nu a adus Alexandru Graur în sprijinul refuzului României socialiste de a primi donația lui Brâncuși argumentul imbatabil că artistul român ar fi adunat în jurul lui pe toți „antidemocrații din artă”?), tradiție pe care somități mai mari sau mai mici nu precupețesc nici un efort (ca să împrumut o expresie faimoasă) să o țină în viață. Așa se face că în „romanul” Mariei Grapini, deși nu e, se pare, decît un talmeș-balmeș de fragmente culese de prin toate ungherele web-ului, profesorul timișorean Cornel Ungureanu vede asemănări izbitoare cu proza lui Marin Preda (pe bune, mon cher?). Așa se face că Alex Ștefănescu după ce s-a îndeletnicit totuși cu scrierea unei istorii a literaturii române (chiar dacă „cu lipsuri și dovezi de dușmănie, ca de pildă omiterea lui Ștefan Agopian”) prefațează cu același aplomb intelectual cartea unei tinere beizadele supranumite în cercurile înalte Poponeț. Așa se face că Nicolae Manolescu (Nicolae Manolescu!) promovează cu entuziasm academic manifestările poetice ale Gabrielei Vrînceanu-Firea (al cărei vers, „pielea ta catifelată ca un botic de ied”, citat ca exemplu în articolul Postament pentru impostori, n-o să mi-l mai pot șterge din minte, mulțumesc, Radu Paraschivescu!).

Și fiindcă viața e ironică, tocmai acești fachiri ai concesiilor sînt cei care deplîng atrofierea spiritului critic la generațiile tinere din critica literară de la noi. Să-i spui unei asemenea manifestări ipocrizie devine, în aceste condiții, un alint.

În fine, mă întorc la Florin Iordache pentru a vă aminti, dacă ați uitat cumva, că el este cel care a asigurat poporul că „...există o largă majoritate care a înțeles textele de lege fără să le citească.” La urma urmelor, dacă tot e atît de la pămînt cultura încît, pe măsură ce unul dintre ei sensurile ei fundamentale moare, alăturarea a început să pară o contradicție în termeni, de ce ar îndrăzni justiția să-și păstreze nealterate înțelesurile? Noroc de atacurile susținute asupra Codului penal care încearcă să remedieze tocmai această stare de lucruri și după care încep să se vadă deja rezultatele – pușcăriile se golesc și/ sau se transformă în apartamente de lux, polițiștii își dau ghes cu mic cu mare să ocupe primele locuri la concursurile de incompetență, călăii au din ce în ce mai multe drepturi iar victimele lor din ce în ce mai puține ș.a.m.d. 

Să nu credeți cumva că noua croială a Codului de Procedură Penală e opera lui Florin Iordache și Eugen Nicolicea. Nici vorbă. Autorii reali nu sînt parlamentari și știu multă meserie. Iar asta îi face cu atît mai vinovați. Cînd România va încasa penalizări uriașe de la organismele europene sau va fi propusă pentru excludere, ei sînt primii care vor trebui întrebați de sănătate. Fiindcă sînt pe deplin conștienți de răul pe care-l provoacă astăzi țării prin binele pe care-l fac cîtorva sute de nemernici.

Mă opresc aici, că volumul lui Radu Paraschivescu prea m-a făcut să retrăiesc sentimentele alea de ciudă și de neputință cu care mă confruntam pe cînd eram în România ori de cîte ori deschideam televizorul și la care credeam că am devenit imună după paisprezece ani de viață tihnită în Canada. Aveam impresia că pot privi acum circul politic din patria mumă doar ca pe o sursă de amuzament. M-am înșelat, nu e deloc vesel să constați, laolaltă cu autorul, că  

Absurdul din România n-a avut niciodată parte de amenințări în ultima jumătate de veac.

☹

De aceea merită poate subliniat că scopul cărții, după cum ne atrage atenția autorul însuși de altfel, nu este rîsul – acesta este doar un efect, inconturnabil poate, dar secundar, al aberațiilor pe care clasa noastră politică le produce pe bandă rulantă. Scopul ei este menținerea trează a simțului civic, activarea continuă a rezistenței la mitocănie, insolență, fărădelege: 

Așa cum în timp de război muzele tac, în situațiile de criză stilistica se suspendă. Important e să-i spui incompetentului că e incompetent. Sub toate formele, în toate registrele, pînă te doare gura.