Cătălin Pavel – „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”

- Humanitas 2019, ISBN 978-973-50-6393-1. 324 p.

Perioada lecturii: 25 iulie – 27 august 2019

Votul meu: 

Constat de la o vreme (și aprob foarte pozitiv) că literatura noastră de non ficțiune începe încet-încet, fără să coboare totuși ștacheta (cum se mai întîmplă cu unele publicații mai ales americane de același gen, care au cam dus la extrem conceptul de vulgarizare a științei), să se dezbrace de scorțoasa haină academică și să abordeze pe un ton mult mai dezinvolt temele acelea atît de intimidant importante altădată că orice traducere în limbajul cît de cît comun era un sacrilegiu sancționat corespunzător de autoritățile în domeniu (profesorul meu de română din liceu, de exemplu, ne scădea nota ori de cîte ori găsea vreo adresare familiară sau aluzie personală în comentariile literare). Așa a făcut Neagu Djuvara în micul și fermecătorul său volum   O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, arătîndu-ne astfel că istoria poate fi mai mult decît o înșiruire de date și evenimente, sau Valeriu Gherghel, într-o la fel de dezinvoltă Roată a plăcerilor, sugerîndu-ne că filosofia nu e un tărîm rezervat doar elitelor, și acum Cătălin Pavel în volumul său intitulat doar aparent metaforic Arheologia iubirii, invitîndu-ne la rîndul lui să pășim cu încredere într-un spațiu ce părea la fel de inaccesibil neinițiaților. Cele trei opere amintite, diferite ca tematică, au în comun două aspecte: pe de o parte tratează în registru ludic noțiunile de specialitate și pe de alta dovedesc cu brio că nu numai ficțiunea poate fi escamotată în non-ficțiune, ci și viceversa.

Despre faptul că granițele între ficțiune și non ficțiune nu sînt chiar așa de greu de estompat ne convinge Cătălin Pavel încă din Introducere, prin anunțul că eseul său are două obiective secundare: de a oferi unele informații despre știința arheologiei și de a scoate în evidență acel transfer cultural care dă viață lucrurilor moarte, promițînd implicit o polemică lipsită de ranchiună cu regulile rigide ale stilurilor funcționale, pe măsură ce opera sa va căpăta valențe monografice, detectivistice, chiar romanești. 

După ce enunță tema, și anume permanența arheologică a sentimentului erotic, autorul trece în revistă cîteva eforturi de categorisire a acestuia din urmă, concretizate în tipuri ca iubirea sexuală (éros), prietenească (philía), părintească/ filială (storgé) sau altruistă/ divină (caritas/ agápe), cărora le pune cu umor la îndoială utilitatea și exhaustivitatea, amintind că de pildă la Homer eros înseamnă nu numai iubirea unui bărbat pentru o femeie (adesea fără conotații sexuale), ci și cheful de a jeli, de bea, de a mînca sau de a birui în luptă și că abia în Antichitatea tîrzie termenul a început să se specializeze, deși afectele de natură civică erau numite în continuare erotice. 

De aceea, în loc de categorii, ne este propusă o abordare diacronică a sentimentului, de la Epoca de piatră la Freud și chiar mai departe. Dovezile arheologice prezentate sînt însoțite în permanență de comentarii ireverențioase pline de haz, care reușesc să ni le ancoreze în memorie mai bine decît orice exercițiu mnemotehnic. 

Perechea primordială, aflăm din primul capitol, nu a fost Adam și Eva, ci homo neanderthalis și femina sapiens, a căror poveste de dragoste e reconstituită pornind de la o mandibulă de homo sapiens veche de 35 000 de ani descoperită în Peștera cu oase din județul Caraș-Severin, și care are genom neanderthalian în proporție de 6-9%, ceea ce ne face să presupunem că străbunica bunicului posesorului mandibulei a fost atît de cucerită de aparența atletică a unui neanderthalian singuratic, încît a contribuit cu entuziasm la crearea unei noi ramuri în arborele genealogic al familiei. 

În Egiptul antic, iubirea era la fel de plină de magie, așa cum o dovedesc tăblițele cu descîntece și blesteme descoperite acolo, dintre care „cam 70 au ca obiect constrîngerea erotică a unei femei (în două cazuri de către o altă femeie), iar vreo 10 a unui bărbat (într-un singur caz de către alt bărbat)”. Într-un cimitir de la Assiut s-a găsit chiar un vas sigilat conținînd două figurine de ceară îmbrățișate și înfășurate într-o foaie de papirus pe care un oarecare Théon a scris un lung descîntec în care le cerea de-a valma mai multor zei egipteni, grecești, semitici, pe un ton ba rugător ba amenințător, să o determine pe numita Euphémia să se îndrăgostească de el. În fața unei asemenea dovezi de pasiune, autorul se simte obligat să precizeze: 

Ce pare să vrea Théon este... o căsătorie, urmată imediat de o sarcină dusă la bun sfîrșit, cu aleasa inimii sale – pe care, cum reiese limpede din text, a forțat-o prin magie să i se dea lui de bună voie în mod sălbatic.

Nici dimensiunea supranaturală a sentimentului erotic nu era neglijată în cetatea antică, grecească de astă dată, în contextul în care poveștile de dragoste ale zeilor și ale eroilor erau adesea subiect de discuție la acele faimoase sympósion (sub al căror nume sofisticat se ascundea de fapt o simplă întîlnire între băutori) și o sursă de inspirație pentru picturile de pe vasele nelipsite de la aceste reuniuni, kratére (vasele în care se amesteca vinul cu apa), kýlixuri (cupele din care se bea vinul astfel amestecat), hydríai (vasele pentru transportul apei) și altele ale căror nume nu le mai țin minte. 

Recunosc că m-a impresionat corespunzător 😊 și talentul autorului pentru caracterizări fulgurante, ca aceea a lui Ahile, despre care conchide, după ce descrie o scenă de pe o amforă în care eroul o fugărește de zor pe Polixena cu sabia scoasă, că n-a avut niciodată prea multă minte, și sensibilitatea filosofică cu care interpretează atitudinea lui Perseu prin prisma subiectivității percepțiilor temporale într-o altă pictură, de pe un kratér din Agrigent, în care acesta stă visător, „cu bărbia sprijinită în mînă și piciorul ridicat cu șarm pe o piatră” în fața unei Andromede legate fedeleș. „Timp este!”

Deosebit de savuros este, mai ales prin consemnarea judicioasă a cîtorva inovații lingvistice din limba latină vorbită (între care, adjective compuse de tipul „culibonia” și „culipetrus”) este și capitolul al optulea, cu titlu care include un citat ce mai are nevoie de precizări suplimentare, „Hic bene futuit. Graffiti erotice la Pompei”. Despre bine-cunoscutele inscripții, devenite cu timpul artă stradală cu tradiție solidă, autorul afirmă cu simulată candoare:

Multe din ele ar fi azi ușor încadrabile la mitocănie, dar se vede treaba că dacă ai bafta să fii îngropat de erupția unui vulcan, cu textele tale de perete de budă cu tot, primești o a doua șansă. Ceea ce era la origine grosolan poate deveni o declinare măcar onestă, ca să nu zicem chiar dureros de dulce, a unor pulsiuni primare.

O paranteză delicioasă deschide scriitorul în capitolul dedicat lui Gertrude Bell (una dintre primele femei arheolog din lume), căci nu poate rezista să nu vorbească de vizita ei la București la sfîrșitul secolului al XIX-lea și de aiuritoarele contraste pe care le-a constatat, de la străzile înnămolite și aproape impracticabile dar cu echipaje în culmea eleganței, la saloanele pline cu ofițeri care purtau pinteni uriași caraghioși dar erau atît de pricepuți la dans că nu răneau niciodată pe nimeni, și femei superb îmbrăcate, dar care-și descriau  ținuta într-un vocabular cromatic bizar, ca „rouge incendie de Byzance”, sau „bleu soupir étouffé”. 

Mi s-a părut originală și plină de sens interpretarea tabloului Familie la malul mării a lui Picasso, în care Cătălin Pavel, spre deosebire de criticii care au văzut în el, „exprimîndu-și probabil propriile angoase”, eternul masculin „amenințat de domesticitate și de plictiseală”, recunoaște cuplul Selene – Endymion, copilul care stă lîngă bărbatul adormit nefiind altul decît  „micul Eros care în iconografia clasică îl anunță pe privitor că Selene se va îndrăgosti.”

Am enumerat doar cîteva dintre fascinantele vestigii arheologice despre care este vorba în acest extrem de incitant eseu. Voi mai adăuga doar că periplul amuzant și dezinhibat în spațiu și timp se încheie, într-o notă mai gravă, cu o emoționantă pledoarie, tot în dublă cheie, științifică și ficțională, pentru păstrarea artefactelor așa cum au fost găsite, dat fiind că orice reconstituire e inutil barbarică. E, în fond și la urma urmelor, mai ales un afront adus imaginației:

Jean Baudrillard spune undeva unul dintre acele lucruri banale care cuprind o tonă de adevăr: că, pînă la urmă, antichitățile sînt frumoase pentru că au supraviețuit. Acest argument concis are o aplicație foarte largă – de exemplu explică imediat de ce orice restaurare abuzivă e o greșeală. N-are sens să reconstruiești un templu antic al Afroditei din betoane, cum s-a mai făcut prin Orient, încorporînd, ca justificare, două-trei fragmente de coloane și arhitrave recuperate la fața locului. Aș vrea aici să pot reformula postulatul lui Baudrillard astfel: dacă putem găsi fie și numai o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit întreagă.