Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”

 – Polirom 2018. ISBN 978-973-46-7664-4, 256 p.

Perioada lecturii: 22 iunie – 8 iulie 2019

Votul meu: 

Sînt cărți care te lasă (pe insula aia pustie) cu imaginea stăruitoare a unui personaj, a unei imagini, a unei întorsături de condei. Altele care te bîntuie cu cîte-o afirmație, o reconstituire, o reinterpretare inedită. Rar de tot, dai și peste una care reușește nu numai să-ți adune la un loc obsesiile (chiar și pe acelea pe care nu știai că le ai), dar să le mai găsească și o rezolvare sau, mă rog, măcar o sugestie terapeutică. Așa mi s-a întîmplat mie cu micul volum de eseuri Roata plăcerilor al lui Valeriu Gherghel, care, fie vorba între noi, mi-a cam păcălit orizontul de așteptare cu subtitlul acela care promitea să vorbească despre filosofi certați cu cărțile, nu despre mine 😊. 

Și aceasta încă din prolog, unde a reușit să mă scape de piatra aia care mă apăsa pe inimă ori de cîte ori lăsam o carte neterminată, propunîndu-mi regula celor 50 de pagini a lui Nancy Pearl, ca limită de lectură a unei opere care nu te mișcă nici un pic. După 51 de ani, am aflat mai departe, ai voie să tot scazi cîte-o pagină din alea 50, iar dacă ajungi la 100, poți să judeci fără remușcări orice volum după copertă. Nici sugestia petrecerii timpului după centenar nu e rea, așa că promit să mă apuc de patinat la 101 ani (dacă nu mi-or lua-o creierii înaintea picioarelor la vîrsta aia).

Pe urmă, aceeași voce auctorială binevoitoare a găsit o soluție de a mă scoate din impasul alegerii ritmului potrivit de lectură, dilemă mai puțin simplă decît pare la prima vedere, atunci cînd la teancul de volume necitite din biblioteca proprie se adaugă nu numai cele din librărie la care îți pohtește pohta, ci și acelea aflate pe tot felul de liste care pretind că dacă nu le-ai citit pînă mori ai murit degeaba (unul dintre  eseuri, „13 cărți pe care nu le-a citit nimeni, cu excepția noastră”, abordează cu umor taman moda asta a canoanelor). Sfatul candid al autorului face și titlul unui alt eseu: „Dacă îți place o carte, citește-o cît mai încet”.

...citim... mult prea rar de plăcere, ca bătrînul Montaigne pe Plutarch, ca Flaubert pe Montaigne, ca Nabokov pe Flaubert. Într-o lume tot mai agitată și sleită, în care timpul și banii nu ne mai ajung, uităm plăcerea, nesocotim principalul și ne purtăm ca asceții de odinioară, deși nu există nici un cîștig filosofic în suferință...

Sfat care m-a silit să-mi reconsider o altă obsesie, sau mă rog, o prejudecată care mă făcea să mă distanțez mereu de ceea ce citesc, mai mult, să privesc cu foarte multă suspiciune un text care-mi trezea orice altă emoție decît cea estetică. Considerînd că hermeneuții se înșală cînd cer doar receptarea cognitivă a textului, autorul pledează pentru înlăturarea opoziției între cărți și viață, în contextul în care oricum nu există o definiție unică a vieții care să justifice această antinomie: pentru un Flaubert, de pildă, viața era scrisul.

Cea mai mare satisfacție mi-a trezit însă, eu numărîndu-mă printre cei cărora replicile sclipitoare le vin din păcate în mod regulat după ce discuția s-a încheiat și toată lumea a plecat, opinia că 

...gîndirea și spontaneitatea se exclud. Gîndești numai dacă refuzi primul răspuns găsit la o întrebare chiar dacă este răspunsul corect și în pofida faptului că este răspunsul corect. A gîndi înseamnă a identifica un răspuns în plus, o ipoteză suplimentară, un rest.

Respectul de sine mi-a crescut corespunzător, ceea ce vă doresc și vouă, celorlalți nespontani frustrați, care, ca și mine, vă puteți suspecta consolator de profunzimi nebănuite în gîndire (hei, știu prea bine că intenția auctorială nu a fost să împartă neapărat lumea în spontani și înțelepți fără nimic in between, dar e în avantajul meu s-o ignor). Iar dacă nici cu memorarea citatelor nu stați prea bine, aflați că 

...a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi îndeobște, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij...

Ca majoritatea cititorilor inveterați, mai am o idee fixă și anume că orice raft liber trebuie umplut cu cărți. Cea mai mare jale, atunci cînd am emigrat în Canada, a fost să-mi abandonez biblioteca, care număra vreo două mii de volume, iar obiectivul principal, de vreo cincisprezece ani încoace, a fost să mi-o refac, și am și reușit, pe jumătate, dar se pare că e timpul să nu mă mai laud cu asta. Sfatul autorului, de a-ți dărui fără milă cărțile, mi-a amintit de îndemnul unei japoneze, în ultimul ei bestseller, de a trăi din plin „the magic life-changing of tidying-up”, îndepărtînd printre altele, toate cărțile din casă cu excepția a vreo 30. Nu am citit-o (că mie propria dezordine exterioară mi se pare că-mi pune magic în evidență ordinea interioară), dar am văzut că sfatul ăsta i-a făcut pe mulți cititori împătimiți să peroreze indignați pe diverse site-uri tematice. Poate că exemplul personal al lui Valeriu Gherghel o să le placă mai mult, așa că mă gîndesc să-l ofer spre o eventuală discuție sub forma citatului de mai jos, iar dacă apar comentarii pertinente promit să vă țin la curent:

A venit prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid și nesemnificativ) al lumii înconjurătoare.

(Off topic la care n-am putut rezista: remarcați, vă rog, delicios de ironicele contradicții textuale).

În fine, după ce transcrie cîteva răspunsuri celebre la întrebarea care mi-a trecut și mie uneori prin cap, recunosc, fără să meditez prea mult asupra ei, și anume, de ce citim, eseistul înșiră, desigur și pentru a se ține de promisiunea din subtitlu, „Cinci motive cuvioase pentru a renunța la citit”, între care: caracterul nefast și sterilizant al lecturii (apud Cioran, dacă aveați vreo îndoială); umflarea nejustificată în pene, crezîndu-te la fel de inteligent ca autorii citiți; revelarea rușinoasă a propriei ignoranțe prin compararea numărului de cărți citite cu acelea pe care n-ai să ai vreme să le citești nicicînd; transformarea într-un jalnic șoarece de bibliotecă, rupt de viață, de experiența directă; iar ultimul, dar nu cel din urmă, riscul de a deveni o floare deșartă, vorba poetului, adică un critic literar. Chiar dacă cele cinci motive (cu toată autoritatea magică a cifrei), n-au fost suficient de cuvioase să mă vindece de năravul lecturii care i-a uscat creierii eroului lui Cervantes, am considerat că sînt îndeajuns de serioase pentru a fi amintite aici.

Il va sans dire că Roata plăcerilor ascunde mult mai multe comori decît cele pe care le-am enumerat eu, cu mult mai puțin talent decît autorul, mai sus. Citiți-o ca să descoperiți singuri care e, de pildă, legătura dintre titlu și Tolstoi, dintre subtitlu și Seneca, împăratul Marcus Aurelius sau Immanuel Kant, cum poate fi deosebit un poet de un prozator din clipa în care intră pe ușă, în ce moduri inedite se poate organiza o bibliotecă, cum și de ce sînt trivializați mari autori ca Borges, cîte lucruri poți înțelege chiar și atunci cînd îți lipsește barba filosofală etc. etc. etc.

Dar cel mai mult și mai mult, citiți-o pentru umorul ei spumos și debordant, pentru stilul dezinvolt și surîzător, care încurajează en tout temps abordarea ludică a lecturii, aceea care favorizează plăcerea iar nu seriozitatea țeapănă, umorul, iar nu pedanteria, apropierea, iar nu distanța față de text: 

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în așa fel încît să obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating țelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul meu personal. N-am primit talant. Ori n-am fost în stare să-l înmulțesc. Fac degeaba umbră pămîntului.

P.S. Nu știu dacă a fost opțiunea autorului sau a editurii, dar tare am mai apreciat și faptul că volumul refuză să respecte reformele ortografice fără nici un sens, dar în vigoare.