Solomon Northup, „12 ani de sclavie”

 – e-book

Perioada lecturii: 17 octombrie – 4 noiembrie 2019

Votul meu: 

Aproape tot timpul în care am citit povestea celor 12 ani de sclavie ai lui Solomon Northup m-am gîndit la romanul lui Margaret Mitchell, Pe aripile vîntului, meditînd la felul în care te poate convinge o carte cît de cît bine scrisă să iei ficțiunea drept realitate, mai ales cînd ești foarte tînăr și ți-e capul împuiat cu idei romantice care țin loc de informații, cum e și firesc, poate, la vîrsta aia.. Ca adolescentă, mi se  părea atît de tragică soarta Sudului, în ai cărui locuitori vedeam o clasă nobilă si cultă, strivită sub cizma grosolană a needucaților yankei. Pe de altă parte problema sclaviei, chiar dacă declanșase războiul civil american, mi se părea de importanță secundară, soarta negrilor, așa cum o prezenta cartea, nefiind deloc rea, cu unele excepții regretabile. Imagini idilice, cu sclavi cîntînd seara în colibele lor și cu negrese mămoase și autoritare crescînd generații de copii albi care le știau de frică mai mult decît mamelor lor se amestecau cu cele apocaliptice ale distrugerii fără sens a unei lumi, a unui stil de viață. 

În plus, romanul lui Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, citit aproape imediat după aceea, mi se părea prost scris și exagerat și tezist, probabil și pentru că subconștientul meu refuza să renunțe la imaginile pe care le-am descris mai sus. 

E multă vreme de cînd nu mai tratez problema sclaviei cu atîta naivitate, deși continuu să cred că romanul lui Mitchell e mai bine scris decît cel al lui Stowe. 😊 Chiar dacă impactul social și istoric al celui din urmă a fost incontestabil, memoriile lui Solomon Northup mi se par mult mai convingătoare, cu atît mai mult cu cît autorul face eforturi vizibile să prezinte cît mai obiectiv o lume în care a fost adus cu forța, despre care nu știa mai nimic înainte de răpire și pe care o îndură, dar o și observă. Respectul pentru adevăr, dar și bunătatea fundamentală a sufletului său îl transformă uneori în psiholog ad-hoc, care încearcă să explice, cu o stângăcie înduioșătoare în sinceritatea ei, inexplicabilul: 

Cruzimea nu este vina stăpânului de sclavi, ci mai degrabă a sistemului în care trăiește. El nu poate rezista influenței mediului și a societății care-l înconjoară. Învățat din fragedă copilărie, din tot ceea ce vede și aude, că vergeaua este pentru spinarea sclavului, el nu va fi în stare să-și schimbe opiniile la maturitate.

Si totuși, I beg to differ. Cruzimea nu este o consecință a educației, ea este inerentă celor mai multe specimene umane. Civilizația și constrîngerile sociale o pot ține cît de cît în frîu, dar asta nu înseamnă că n-ar putea izbucni la cea mai mică provocare. Oamenii cu adevărat buni sînt rari și chiar și aceia nu au totdeauna curajul să-și ducă bunătatea pînă la capăt: stăpînul Elizei o tratează pe aceasta ca pe o femeie liberă, dar tot amînă s-o elibereze cu adevărat pînă cînd e prea tîrziu; primul stăpîn al naratorului, William Ford, deși un predicator baptist bun și blînd, nu a contestat niciodată „dreptul moral al unui om de a-l supune pe altul”, fiind incapabil să vadă „răul inerent de la baza sistemului Sclaviei”; același lucru se poate spune și despre tînăra stăpînă McCoy care avea atît de multă grijă de cei peste o sută de sclavi ai ei, încît e dată ca exemplu de narator:

Insist cu încântare asupra descrierii acestei domnișoare blânde și bune, nu doar pentru că mi-a inspirat recunoștință și admirație, ci pentru că aș dori să-i fac pe cititori să înțeleagă că nu toți proprietarii de sclavi de pe Bayou Boeuf sunt ca Epps, Tibeats sau Jim Burns. Ocazional, poate fi găsit, într-adevăr destul de rar, un om corect ca William Ford sau un înger de bunătate ca tânăra stăpână McCoy.

Cum spune și naratorul-protagonist însă, acestea sînt din păcate excepții (cea mai notabilă dintre ele fiind desigur idealistul Bass, canadianul care-l va ajuta să-și recapete libertatea). Cei mai mulți „stăpîni” consideră că au drept de viată și de moarte asupra sclavilor lor, folosind ca suprem argument Biblia, cum face cumnatul lui Ford, Peter Tanner:

Negroteiul care nu are grijă, care nu-și ascultă Domnul, adică pe stăpânul lui – înțelegeți? – negroteiul acela va fi bătut mult. „Mult” ăsta înseamnă foarte mult: patruzeci, o sută, o sută cincizeci de lovituri de bici. Așa scrie la Scriptură!

Alții nu se sinchisesc de legalități cînd e vorba să-și ajute tovarășii de negustorie, ca Shekels si Thorn care depun mărturie mincinoasă în procesul lui Burch, proces în care naratorul, deși om liber, nu poate apărea conform legilor din statul Washington din cauza culorii pielii. Legi care înlesnesc astfel traficul de carne vie, neprotejîndu-i suficient pe oamenii liberi de culoare și lăsîndu-i nepedepsiti atît pe răpitorii de felul lui Brown si Hamilton cît și pe negustorii feroce de felul lui Burch.

Cît despre proprietarii de sclavi, ei seamănă mai curînd cu Epps și soția lui, decît cu Ford și McCoy. Doamna Epps o prigonește fără milă pe sclava care a avut ghinionul să atragă atenția soțului ei, iar acesta din urmă face din biciuire o distracție: 

...Epps obișnuia de cel puțin două ori pe lună să vină acasă serios amețit din Holmesville. (...) Adesea spărgea farfurii, rupea scaune și orice alte piese de mobilier pe care punea mâna. După ce era satisfăcut de felul cum se distrase în casă, lua biciul și ieșea în curte, unde sclavii trebuiau să fie atenți și foarte precauți. Primul care intra în raza de acțiune a biciului său îi simțea pe loc usturimea. Uneori îi făcea să alerge în toate direcțiile multe ore, ascunzându-se după colibe. Câteodată îl găsea pe câte unul neatent și, dacă reușea să-i aplice o lovitură în plin, era extrem de încântat. Atunci aveau de suferit copiii și vârstnicii care nu mai erau activi. În mijlocul confuziei generale, el pândea viclean din spatele unei colibe, așteptând cu biciul ridicat să-l repeadă către prima față neagră care trăgea grijuliu cu ochiul după colț.

Pe treapta cea mai de sus a nemerniciei stă Tibeats, a cărui cruzime întrece pînă si dorința de a obține profit de pe urma sclavilor săi și care nu o dată încearcă să-l omoare pe eroul nostru pentru care a plătit totuși bani grei.

Pe drum, mi-a mărturisit că nu s-ar mira dacă Tibeats s-ar întoarce peste noapte – fiindcă intenționa să mă omoare – și că nu s-ar fi sinchisit dacă ar fi făcut-o în prezența unor martori. Dacă m-ar fi înjunghiat în inimă de față cu o sută de sclavi, potrivit legilor din Louisiana, niciunul dintre ei n-ar fi putut depune mărturie împotriva sa.

Publicată în 1853, la un an după Coliba unchiului Tom si cu opt ani înainte de izbucnirea războiului de secesiune, cartea lui Solomon Northup a avut si ea un impact considerabil, vînzîndu-se în 30 000 de exemplare. Așa cum s-a observat încă de la apariție, multe din temele si motivele dezvoltate de Harriet Beecher Stowe reapar în 12 ani de sclavie, venind să confirme, din păcate, veridicitatea condiției sclavilor din Louisiana, pe care un autor a imaginat-o, iar celălalt a trăit-o. Mai mult decît atît, așa cum spune autorul însuși la finalul istorisirii sale, cazul său nu era unul singular (iar publicarea cărții sale a avut si o altă consecință benefică, încurajînd inițierea sau continuarea investigațiilor privind multe alte persoane dispărute). 

Finalul este emoționant în simplitatea lui, în lipsa lui de ranchiună care mai dă o șansă umanității:

Aceasta nu este o ficțiune și nu există exagerări. Dacă am greșit ceva, atunci am făcut-o acordând un spațiu prea mare părții luminoase a tabloului. Nu mă îndoiesc că sute de oameni au fost la fel de nenorocoși ca mine, că sute de cetățeni liberi au fost răpiți și vânduți în sclavie, și chiar în clipa de față își duc viețile pe plantații din Texas și Louisiana. Mă abțin însă. Cu spiritul temperat și îngenuncheat de suferințele la care am fost supus, și recunoscător Ființei bune prin a cărei milostenie mi s-au redat fericirea și libertatea, sper ca de aici înainte să duc o viață cinstită, chiar dacă modestă, și să mă odihnesc în cele din urmă în curtea bisericii unde doarme tatăl meu.