Georges Duby, „Anul 1000”

– e-book

 Perioada lecturii: 30 martie – 6 aprilie 2020

Votul meu: 

Deși Georges Duby (1919-1996), bine-cunoscutul istoric medievalist francez n-a făcut niciodată parte „oficial” din Școala istorică de la Annales, el este considerat un exponent al tradiției acesteia prin efortul permanent de a pune oamenii și viața lor zilnică în centrul demersului său istoric. Una dintre metodele instituite în acest sens, studiul istoriei mentalităților („histoire des mentalités” despre care Wikipedia dă cîteva detalii, în engleză, aici), este utilizată și în lucrarea sa publicată în 1967, Anul O Mie, în care își propune, după propriile cuvinte, să prezinte „o civilizație în efortul ei de împăcare cu Divinitatea'', contrazicînd astfel mitul generic al „fricii medievale'', și oferind istoricului posibilitatea de a „avansa către înțelegerea globală a trecutului ca viață, ca societate”.

Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă faptul că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, și că autorul a fost nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.

Sursele scrise consultate, citate (uneori chiar prea extensiv) și interpretate sînt fie charte oferind informații despre condițiile economice, sociale și juridice ale vremii, fie opere literare scrise în latină (poemul dedicat regelui francez Robert cel Pios de episcopul Adalberon, scrisorile viitorului papă Gerbert, după modelul lui Pliniu și Cicero, Viața regelui Robert a lui călugărului Helgaud), fie opere propriu-zis istorice – anale, cronici și trei istorii (Istoria normanzilor a lui Ducon, Istoria în patru volume (888-995) a călugărului Richer, și Istoria în cinci volume a călugărului Raoul Glaber).

Este incontestabil, spune autorul, că la începutul secolului al XI-lea Parusia juca un rol important în conștiința colectivă, deși era așteptată mai degrabă în anul 1033 decît în anul 1000, dat fiind că pe atunci Paștele era mult mai important decît Crăciunul. Prin urmare, oamenii vedeau peste tot „semne și minuni" ascultau profeții și prevestiri, și mai ales căutau sfatul clericilor:

Dar aceștia, ca să descifreze istoria, își foloseau resursele spiritului. Despre habitudinile lor mentale este important, înainte de toate, să ne informăm.

Pentru că „habitudinile” lor „mentale” depindeau în mare măsură de educația primită, aceasta este prezentată pe scurt ca împlinindu-se într-una din cele două „școli” (termen cam pretențios dat fiind că trimite cu gîndul la o organizare instituțională aproape inexistentă în acele vremuri): cea „monastică” cu un conținut destul de redus, destinată călugărilor (care studiau doar gramatica latină, considerînd celelalte studii drept plăceri lumești) și cea „episcopală”, mai extinsă, unde se studiau artele liberale, printre care logica, retorica, astronomia, geometria. Ambele aveau în comun efortul de a descifra mesajul scripturilor, pentru a înțelege enigma lumii și a se apropia de Dumnezeu, prin metoda sugerată de sfântul Pavel, a accederii „prin văzut la nevăzut''.

Căci la urma-urmelor, într-o lume în care miracolele hrăneau necontenit credința, învățați sau oameni simpli, preoți sau călugări, toți erau permanent în căutarea corespondențelor mistice dintre „natură și supranatură”, comunicînd cu morții care le cereau diferite servicii pentru mîntuire, crezînd în puterea de vindecare prin simpla atingere a regilor taumaturgi, făcînd din moaște un obiect indispensabil în ordinea socială, „pentru că toate jurămintele care încearcă să disciplineze tumultul feudal sunt... rostite cu mâna pe un relicvariu”, iar misiunea Bisericii era de a intermedia între sacru și profan și de a interpreta urgiile (războaie, comete, epidemii, foamete, simonii, erezii etc.) care tulburau ordinea cosmică:

Eclipsele, balenele monstruoase, maniheiștii din Orleans, apariția sfinților, a diavolului, a morților, anunță în permanență că lumea este trecătoare, condamnată și că sfârșitul îi este aproape. De oriunde ar veni, aceste dezordini sunt destinate să-l smulgă pe om din tihna lui, să-l țină treaz și să-l îndemne să se purifice: „Privegheați deci, căci nu știți în ce zi vine Domnul vostru...; de aceea, și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni” (Matei, 24, 42, 44).

Oamenii așadar se purifică: fac sacrificii (renunțînd la lume și convertindu-se spre sfîrșitul vieții, mortificîndu-se, răscumpărîndu-și păcatele mai mici sau mai mari prin donații, dăruindu-și averea Bisericii), se dedau la gesturi antisemite (considerîndu-i pe evrei aliații firești ai Satanei și organizînd în consecință pogromuri pentru a restabili ordinea universală), pleacă în pelerinaje, iar Biserica îi protejează excomunicînd oile rătăcite, impunînd danii muribundului ca o condiție a purificării și arzîndu-i pe rug pe eretici, pe vrăjitori, pe „maniheiști".

Dar anul 1033 vine și trece, iar apocalipsa se amînă pentru că Dumnezeu acceptă să încheie o „nouă alianță” cu omenirea și alungă haosul:

Într-una din cele mai frumoase pagini ale Istoriilor sale, Raoul Glaber evocă voioșia de care era cuprins universul în anul 1033, după o foamete teribilă, în timp ce mișcarea pentru pacea lui Dumnezeu lua amploare.

În încheierea lucrării sale, Georges Duby deplînge oarecum faptul că scriitorii vremii vorbesc prea puțin despre avîntul luat de creștinătatea occidentală, despre transformările sociale ale timpului, explicînd aceste omisiuni prin faptul că pentru că ei priveau omul doar din perspectiva sacrului. Este incontestabil însă, conchide el, că umanitatea, simțindu-se mai aproape de Dumnezeu cel întrupat, mai puțin răzbunător și teribil decît cel din Vechiul Testament, deschide calea progresului științific, politic și social, prefigurînd valorile culturale actuale:

În istoria atitudinilor mentale în care mi-am situat aproape toate remarcile și în funcție de care au fost alese și dispuse aceste texte, ce semnifică oare cu adevărat Anul 1000 al întrupării și al mântuirii? Începutul unei întoarceri majore, trecerea de la religia rituală și liturgică a lui Carol cel Mare și a așezămân­tului de la Cluny - la o religie a acțiunii, întrupată, religia pelerinilor Romei, a Sfântului Iacob și a Sfântului Mormânt, a apropiatelor cruciade. În mijlocul terorilor și al fantasmelor, o primă percepție despre ceea ce înseamnă demnitatea omului. Aici, în această beznă, în această tragică sărăcie și sălbăticie, încep pentru secolele care vor veni victoriile gândirii europene.

Aflată undeva la mijloc între studiu istoric și crestomație de texte istorice, cartea lui Georges Duby aruncă o lumină interesantă asupra unei epoci despre care se știe puțin dar s-a scris mult și s-a fabulat și mai mult. Mai puțin fericit poate este faptul că, așa cum observă Mihai-Răzvan Ungureanu în postfață, istoricul încearcă să-l determine pe cititorul să privească evenimentele și dintr-o perspectivă moralizatoare:

„Duby anunță profetic că dezordinea planetară se poate produce oricând, și că șansele ca noi să asistăm la colapsul general al civilizațiilor cresc pe măsură ce suma zilelor rămase până la scadența numerară se micșorează. Astfel, strădania descrierii unui veritabil „tablou al spaimelor" sau măcar tentativa reproducerii celor mai semnificative detalii de epocă nu apar ca lipsite de scop: autorul pozează în moralist, înscriindu-se într-o tradiție intelectuală la care poate aspira numai datorită cunoștințelor sale enciclopedice.”