Oleg Garaz, „Territoria”,

 - Nemira 2018.ISBN 978-606-43-0261-8. 212 p.

Perioada lecturii: 23 mai – 1 iunie 2020

Votul meu: 

Din păcate, cunoștințele mele de literatură basarabeană contemporană sînt aproape nule. Imediat după Revoluție am citit, cu entuziasmul epocii, ceva poezie, mai ales Grigore Vieru și Leonida Lari, dar mai apoi am neglijat-o complet, din motive mai mult sau mai puțin frivole – valul de carte nouă occidentală care inundase piața, lecturile interzise de comuniști și care deveniseră brusc accesibile, goana după best-seller-uri (ei, da, am picat și eu în plasa asta de cîteva ori 😊) etc. etc. etc. 

Nici măcar Territoria, care-și aștepta de doi ani rîndul într-un teanc înalt de cărți dăruite de vărul meu nu am început-o din dorința de a îndrepta acest neajuns, mai ales că numele lui Oleg Garaz, cu rezonanțele sale exotice, m-a făcut să cred inițial că e vorba de o traducere. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am  aflat nu numai că autorul este moldovean ci și profesor universitar la Academia din Cluj (unde, că nu degeaba-i lumea mică, lucrează și sora mea).

Cu atît mai plăcută a fost așadar surpriza descoperirii acestei autoficțiuni, care mi-a dezvăluit o lume în același timp familiară și diferită. Familiară în ansamblu, căci anii 80, cînd comunismul își trăia ultimele clipe, dar nu mai puțin represive, au fost și anii tinereții mele. Diferită în detalii, pentru că mecanismul terorii a găsit mereu forme ingenioase și originale de insinuare, în funcție de criterii geografice, sociale și/ sau politice, atît în viața publică cît și în cea interioară a victimelor sale.

De aceea, deși par autonome, cele trei părți ale operei, Tatuajele tatălui meu, Totemul și Territoria, sînt unitare prin faptul că prezintă trei ipostaze ale eului, cele două exterioare – povestea abia deslușită a tatălui derivînd din cea a bunicului, și coșmarul propriei experiențe în armata sovietică încadrînd universul lăuntric pe care l-au modelat.

Povestirile sînt de altfel legate nu numai structural ci și prin „cîrlige” narative destul de ferme. Unul dintre ele este dubla voce la persoana I, marcată tipografic prin alternanța de litere scrise normal sau cursiv, iar sonor prin schimbarea registrului epic în funcție de alternanța narațiune/ confesiune.

Un alt „cîrlig” este constituit de tema comună în stil doar aparent proustian – timpul, pierdut sau furat, și pe care naratorul ține să-l recupereze pentru a descifra secretul propriei identități, pe două căi: una oarecum convențională, creînd jurnale retrospective în care zilele sînt numărate fie de la un an la altul (de unde consemnări făcute pe 54 februarie, 112 aprilie sau 365 decembrie), fie în sens invers (de al a șapte sute patruzeci și noua la ultima zi de cătănie); a doua cale este confruntarea terapeutică a trecutului, fie prin evocarea chipului tatălui, devenit un tatuaj indescifrabil pe o peau de chagrin, fie printr-o introspecție mai presus de vulgara comunicare, „de cezariana vorbitului, de hodorogeala sonoră avortînd hidraulic, în jeturi dense, rapide și scurte, grămezi de gînduri eviscerate și întinse pe nervurile rigide și uscate, ca elitrele unui gîndac tras în țeapă, ale cuvintelor”, fie prin anamneză – retrăirea experienței halucinante a serviciului militar sovietic obligatoriu, o lume pe dos în care chipurile și-au pierdut numele reducîndu-se la etnii sau categorii – moldoveni, ruși, ceceni, iar numele și-au pierdut sau greșit chipurile:  

Subofițerul Goethe a apărut în unitatea noastră într-o dimineață friguroasă de aprilie și fusese prezentat celor două plutoane aliniate printre grămezile din fața comandamentului. Avea figura ștearsă de anonim cu acte în regulă și, chiar dacă purta numele celebrului scriitor, efectul aproape sacralizant al acestuia era pulverizat de expresia bovină a celor doi ochi albaștri, mult prea apropiați de lama nasului, care tăia fața în două jumătăți aproximativ simetrice. (...)

Într-o altă dimineață, aproximativ peste un an de la apariția lui Goethe, la raportul de dimineață ne fusese prezentat un alt purtător de nume ilustru. (...). Era maior și urma să preia comanda unității. Se numea Aleksandr Nikolaievici (și nu Sergheievici) Pușkin. Ultimele luni ale cătăniei mele le petrecusem între urletele demente ale lui Goethe și urgia pedepsitoare a lui Pușkin.

Tema este la rîndul ei susținută de două leitmotive-cîrlig. Primul dintre ele este cel al peștelui ca simbol al tăcerii, al imposibilității de comunicare, mai întîi a tatălui său, pe care naratorul îl compară „cu un imens pește însolzit în armura propriei tăceri și înotînd în adîncimea propriei claustrări, a autizării și a neputinței de a-și transmite mesajul altfel decît indirect, aluziv”, mai apoi a naratorului însuși, devenit și el „un recipient viu în care peștele meu simbiot se putea deplasa mult în afara băltoacei care ar fi fost pentru el realitatea dacă nu m-ar fi avut pe mine, rezervorul mobil”. Cel de-al doilea este leitmotivul coșmarului cu care sfîrșește fiecare dintre cele trei capitole/ povestiri: coșmarul recurent al tatălui din care se trezea urlînd pentru că fusese atacat de lupi; imaginea coșmaresc-hamletiană a craniului cules de narator dintr-un cimitir evreiesc devastat de buldozere și care, devenit o sursă de subzistență în loc de una de meditație, va fi vîndut de narator care și-l imaginează „rătăcind prin căminele studențești, iar tinerii mediciniști poate pînă și astăzi încă și-l mai vînd unii altora atunci cînd nu-și mai pot asigura într-un mod suficient supraviețuirea”; în fine, coșmarul naratorului care se visează mobilizat pentru a doua oară în infernul din Territoria:

...din depărtări aproape siderale se aude tropăitul surd, înăbușit, însoțit de mugetul colectiv al plutonului unu care pășește, pentru a cîta oară în această realitate blestemată a coșmarului meu repetitiv, direct în bezna memoriei mele, una fidelă, necruțător de slugarnică în a mă lansa cu aceeași promptitudine, oricînd visez urît, în nisipul incandescent al Perimetrului, în lătratul cîinilor și cîntul privighetorilor, în răpăitul mut al mitralierei, în absurdul repetitiv al celor șapte sute patruzeci și nouă de zile, fiecare cu nimic diferită de oricare alta, însă neasemuit și dureros de prețioase toate, cu agoniile și extazurile lor banale, comune, chiar triviale, lipsite de eroism, grotești și penibile deopotrivă.

Nu pot încheia fără cîteva vorbe despre scriitură, care curge limpede, are o sonoritate bine temperată (se simte urechea muzicianului aici) chiar și acolo unde fraza se mișcă periculos spre locul comun, din fericire fără să cadă cu adevărat în banal. 

Cel mai bine surprinde autorul grotescul vieții de cazarmă, dezumanizarea soldatului, în imagini de o sinceritate brutală, care ating uneori perfecțiunea sinestezică:

De ce, Dumnezeule mare, picioarele pot să pută chiar în halul ăsta? Dorm un somn frate cu leșinul, iar ieșind la post sînt realmente spintecat de prospețimea aerului rece și curat al unei nopți de ianuarie. Sentimentul este unul de-a dreptul panteist, copacii mai trosnesc ici-colo de frig, iar în întuneric siluetele lor apar conturate, prerafaelit și fractal, în alb-argintiul Simfoniei I de Ceaikovski.

   

În concluzie, o lectură excelentă, care ar fi meritat poate mai multă atenție – am găsit pe net puține mențiuni și o singură recenzie care mi-a plăcut, cea a lui Florin Dumitrescu, care vede inspirat în Territoria „o carte a experiențelor-limită din „Edenul concentraționar”, o lectură care zdruncină confortul și descoperă extreme nebănuite ale umanității.”