Julian Barnes, „Papagalul lui Flaubert”

 – e-book

Perioada lecturii: 27 februarie – 28 martie 2020

Votul meu : 

Noaptea trecută abia ce ațipisem cînd am tresărit bacovian din somn, nu de grija bărcii de la mal de data asta, ci de vinovată ce mă simțeam pentru că mă ospătam cu poftă din litera n, pe care o rupsesem din cuvîntul pîine și care era la fel de bună și de dăunătoare sănătății ca orice junkfood care se respectă. 

Explicația acestui vis bizar nu e chiar greu de aflat. Se prea poate ca, așa cum sugera cineva, să aibă oarece legătură cu faptul că azi, 31 martie, este ziua lui Nichita, de care cam uitasem, dar cred mai degrabă că a fost provocat ultima mea lectură, Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, la care mă tot gîndesc de vreo cîteva zile, recapitulîndu-mi cu această ocazie cunoștințele despre limbaj și funcțiile acestuia, despre ipostazele auctoriale, despre vocile narative și despre alte obsesii filologice. Am să mă abțin însă să dezvolt paralela cu junkfood-ul, deși mă tentează.

Trecînd la lucruri serioase așadar, mi s-a părut ingenioasă reinterpretarea relației autor-operă-cititor, cu acea neașteptată mise-en-abîme și cocoțîndu-l pe Loulou, papagalul împăiat, pe marginea ei (a prăpastiei, desigur), ca să peroreze neobosit despre multiplele aspecte și funcții ale comunicării – utilitară, ornamentală, metaforică, imitativă, ermetică și așa mai departe.

Că postmodernismul a făcut din amestecul de genuri și specii trăsătura sa definitorie nu mai e un secret pentru nimeni, dar opera lui Barnes reușește să fie atît de eclectică (Virgil Stancu o numește în postfață „un eșantion de discurs caleidoscopic postmodern”) încît poate fi considerată aproape orice: (aproape) roman, (aproape) biografie, (aproape) crestomație de texte, (aproape) dicționar și așa mai departe. Structura cărții însăși se bazează pe folosirea cît mai multor stiluri funcționale ale limbii, pe care în același timp le parodiază, fiecare capitol avînd un registru stilistic propriu, deși vocea narativă (cu toate deghizările ei) rămîne una singură. 

Așa se face că naratorul Geoffrey Braithwaite e ba detectiv, ba biograf, ba academician, ba avocat, ba istoric, ba profesor, ba romancier, în toate ipostazele urmărind același scop: reconstituirea imaginii lui Flaubert omul, în ciuda faptului că e conștient de futilitatea demersului său, dat fiind că scriitorul însuși era convins „de autonomia textului scris și de lipsa de relevanță a personalității autorului”. 

În primul capitol, naratorul relatează în stil jurnalistic demersurile pe care le-a făcut, ca un adevărat detectiv, pentru a găsi papagalul împăiat care i-a folosit lui Flaubert la crearea lui Loulou din Un coeur simple. Din muzeu în muzeu și din mărturie în mărturie, el descoperă că adevărul nu numai că scapă și celei mai serioase investigații (care l-a dus pe urmele nu a unui singur papagal ci a trei, toți la fel de plauzibili), dar și că este total irelevant. 

Drept pentru care se transformă în biograf, folosind parodic registrul neutru al stilului științific pentru a crea un triplu tabel cronologic – în funcție de orizontul de așteptare al diverșilor cititori: unul este elogios, altul este cinic, al treilea este doar aluziv. Perioada cuprinsă între anii 1851-1857, în care a fost scrisă și publicată Madame Bovary, de exemplu, este prezentată într-o primă cronologie ca una glorioasă, în care Flaubert s-a bucurat de un „succes de scandale” ce l-a propulsat în societatea literară pariziană; cea de-a doua schițează portretul unui autor sătul pînă peste cap atît de procesul de creație în sine cît și de procesul intentat, și care ura într-atît celebritatea romanului încît visa să aibă bani să cumpere toate exemplarele și să le pună pe foc. În fine, în cea de-a treia cronologie toată perioada este rezumată într-un comentariu sec al Autorului despre dificultatea și inutilitatea procesului de creație: „Cărțile nu se fac așa cum se concep copiii, ci sunt construite ca piramidele. întâi și întâi e nevoie de un plan bine gândit, pe urmă se pun blocuri mari de piatră unul peste altul—o muncă titanică ce-ți frânge spatele și consumă timp. Și totul fără nici un rost! Piramida stă așa, inutil, în mijlocul deșertului. Dar cu câtă semeție îl domină! La baza ei urinează șacalii, iar burghezii se chinuie să se urce în vârf etc. Să exploatez mai departe comparația?” Nici moartea lui Flaubert din 1880 nu are parte de o de o descriere unitară, fiind prezentată mai întîi ca una glorioasă, apoi ca una dezolantă, în sărăcie și singurătate, ca să devină vocea neliniștită de dincolo de mormînt a Autorului: „Când voi termina cartea? Aceasta-i întrebarea. Dacă doresc să apară iarna viitoare, nu mai am nici un minut de pierdut Există însă clipe când sunt atât de obosit, încât simt că mă lichefiez, ca o brânză Camembert străveche.” Care dintre cele trei cronologii este cea adevărată? Același răspuns ca pentru cei trei papagali: nici una și toate trei. 

Ca să verifice dacă acest lucru este valabil și pentru alte aspecte ale existenței și ale personalității flaubertiene, Braithwaite își amintește de diversele acuzații care i s-au adus Autorului și se folosește de stilul juridic pentru a le demonta cu aplomb avocățesc: faptul că-și ura semenii, de pildă, este irelevant, dacă ne gîndim că nici Freud, care și-a închinat toată viața lor nu-i iubea prea mult; faptul că nu credea nici în democrație (pe care o numea democrasserie), nici în progres e la urma urmelor o dovadă de vizionarism: „Pentru a dovedi că avea dreptate, citez tot secolul al douăzecilea”, iar faptul că nu s-a amestecat în politică e o dovadă de înțelepciune, de vreme ce „romancierii care-și socotesc scrisul o unealtă pusă în slujba politicii dezonorează literatura și înalță în slăvi, prostește, politica. (...) Scriitorul care-și închipuie că romanul este calea cea mai directă prin care se intră în politică este de regulă un romancier prost, un jurnalist prost și un politician lamentabil.” Cea mai rizibilă acuzație, în afară de aceea că a crezut în Frumusețe, este însă aceea că a fost obsedat de stil:

Mai puteți crede că romanul se împarte, ca Galia, în trei părți: Ideea, Forma și Stilul? Dacă da, înseamnă că abia faceți primii pași speriați pe teritoriul ficțiunii. Simțiți nevoia de maxime pentru scris? Foarte bine. Forma nu este un pardesiu pus peste trupul gândirii (comparație veche, era fumată și pe vremea lui Flaubert), ci însuși trupul gândirii. O Idee fără Formă e la fel de imposibilă ca o Formă fără Idee. În artă, totul depinde de execuție: povestea unui purice poate fi la fel de înălțătoare ca a lui Alexandru cel Mare. Trebuie să scrii așa cum îți dictează sentimentele, să te asiguri că sentimentele sunt autentice și să nu-ți pese de nimic altceva Un rând bine scris nu mai aparține nici unei școli. Un rând de proză trebuie să fie la fel de imutabil ca un stih. Dacă ai norocul să scrii bine, vei fi acuzat de lipsă de idei.

Toate aceste maxime sunt de Flaubert, în afară de aceea ce-i aparține lui Bouilhet.

(Hi, hi, vă las pe voi să descoperiți care-i a lui Bouilhet).

Pentru a ne aminti încă o dată cît de mult depinde adevărul de lumina în care sînt puse evenimentele, naratorul exersează și pastișa academică, compunînd cîteva apocrife flaubertiene sau împrumutînd vocea lui Louise Colet, iubita romancierului care n-a putut niciodată prezenta propria versiune a evenimentelor. 

În sfîrșit, delicios este exploatat și stilul didactic, atunci cînd naratorul, devenit profesor ad-hoc, compune întrebări pentru un extemporal cu subiectul Flaubert, pentru că acesta a devenit un clasic, studiindu-se așadar în clasă. 

Ca lucrurile să se complice și mai minunat, din această hărmălaie de voci și talmeș-balmeș de măști se ițește imaginea naratorului ca autor aspirant, care se simte atît de aproape de Flaubert, model și sursă de inspirație, încît îl impresionează mai mult păhărelul din care acesta a băut ultima dată și batista pe care a folosit-o înainte de a înceta din viață decît moartea unui prieten. „Poate că tocmai în asta constă avantajul de a te împrieteni cu oameni deja morți: sentimentele față de ei nu se răcesc niciodată.” În contextul în care „... e posibil ca dragostea pentru un scriitor să fie forma cea mai pură, cea mai constantă, de iubire.”

Și uite-așa tripla relație autor (Flaubert) – cititor (Braithwaite) – operă (în ansamblul ei), folosită cum spuneam la un prim nivel de către Braithwaite însuși ca schemă narativă a cărții sale, este pusă în abis de imaginea naratorului devenit el însuși autor și creator al personajului Flaubert, narator care pare mereu a-și întreba candid cititorii: ce ziceți, este autorul doar un papagal viu colorat sau un demiurg? Și, în consecință, este romanul o imitație a vieții sale și a limbajului său sau o reconstruire exemplară a lor, sau o lume fără nici o legătură cu ele? Unul dintre răspunsurile posibile este oferit de Virgil Stancu în aceeași postfață la prezenta ediție:

„Întrebarea pe care și-o pune chiar de la început Braithwaite este hotărîtoare pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor sale și pentru diversitatea morfologică a „romanului": ce demon îl îmboldește pe cititor să treacă dincolo de oglinda textului, până la personalitatea contradicto­rie, greu cognoscibilă, a autorului; de ce ne atrag atât de mult relicvele literare? Întrebare ce reflectă, în ultimă instanță, nevoia cuprinderii exhaustive, a înțelegerii globale, pe care o descifrăm ca suport motivațional și în scrieri ca Desenul din covor sau Manus­crisele Aspern de Henry James, Posesiune de A. S. Byatt etc.”

P.S. Nu mă pot abține, trebuie să închei așa cum am început, adică aiurea dar hohotind de rîs, cu un citat pe care refuz categoric să-l comentez 😊:

...pe Virginia Woolf o păstrez s-o citesc când voi fi mort.