Daniel Defoe, „Jurnal din anul ciumei”

  – e-book

 

Perioada lecturii : 6 - 20 aprilie 2021

Votul meu : 

Recunosc că m-a interesat Jurnalul lui Defoe în primul rînd ca să compar reacția de acum a oamenilor în fața COVID-ului cu cea din 1665, în fața ciumei, pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva în comportamentul omenesc după patru secole. Ei bine, nici măcar n-am fost prea dezamăgită să aflu că nici pe departe: e reconfortant într-un sens lejer masochist 😊 să te asiguri că omul rămîne înduioșător de consecvent în reacțiile sale, fie bagatelizînd primejdia, fie dînd vina pe alții pentru ceea ce i se întîmplă, fie recurgînd la interpretări care mai de care mai bizare ale evenimentelor.

Ca în toate operele sale, Daniel Defoe își „împrumută” vocea unui alt narator, aici H.F – prima ediție a Jurnalului, din 1722, pentru și mai multă veridicitate, a apărut fără numele lui pe copertă, ceea ce are astăzi exact efectul invers celui scontat pe atunci și anume acela de a-i întări caracterul ficțional în loc de a-l estompa (în orice caz, autorul avea doar cinci ani cînd a izbucnit molima în Londra deci amintirile nu pot fi ale lui ci, cel mai probabil, ale unui unchi al său). Cu toate acestea, Jurnalul este considerat unul dintre cele mai importante documente despre ciuma din 1665, mai ales că majoritatea datelor statistice furnizate sînt exacte, fiind luate din Buletinele mortuare săptămînale întocmite și publicate de Compania parohială, care apăreau cu regularitate încă din 1636 și care raportau, în fiecare dintre parohiile londoneze, numărul deceselor și cauzele care le-au pricinuit.

În inspirata recenzie care prefațează volumul, Antoaneta Halian îl compară pe H. F. cu Robinson Crusoe, dat fiind că, „la fel de izolat în Londra devastată de ciumă ca și Crusoe pe insula lui, se luptă înverșunat cu cel mai cumplit flagel, cu o forță dezumanizantă, abrutizantă, căreia îi supraviețuiește.”

Procedeul narativ fundamental utilizat este acumularea de fapte, căci naratorul martor nu face analiză psihologică, nici nu se implică afectiv, doar prezintă evenimentele în crescendo, observînd și consemnînd comportamentul mulțimii – personaj colectiv care este eroul principal al jurnalului.

Iar comportamentul mulțimii a rămas același, dovedind iar și iar că civilizația nu-i decît o spoială care nu face față momentelor de criză. Să vedem.

Atunci, ca și acum, mulți bolnavi și-au ascuns boala atît din motive de socializare, pentru ca vecinii și prietenii „să nu-i ocolească și să nu refuze a avea legături cu ei”, cît și de frica autorităților, care voiau să-i închidă în case pentru a limita riscul molipsirii.

Atunci, ca și acum, tineri dar și adulți iresponsabili au continuat să se adune și să petreacă deși teatrele, casele de jocuri de noroc, sălile de dans, sălile de muzică, fuseseră închise.

Atunci ca și acum, habotnici și săraci cu duhul proroceau sfîrșitul lumii, contribuind la mărirea panicii (spre indignarea naratorului, care era de părerea medicilor vremii și anume că spaima, disperarea și deprimarea sunt cauze care fac ca organismele să fie mai receptive la molipsire).

Atunci, ca și acum, s-au găsit destui naivi care să cadă pradă prezicătorilor, magicienilor și astrologilor, urmînd orbește orice „individ solemn cu o vestă de catifea, un guler înalt și o mantie neagră, așa cum erau de regulă înveșmîntați acești scamatori” și dînd o căruță de bani pe horoscoape, pe leacuri și poțiuni magice, amăgiți de reclama lor sforăitoare:

„Hapuri preventive, FĂRĂ GREȘ, împotriva ciumei.” „Rețete MIRACULOASE împotriva molipsirii.“ „Întăritoare SUVERANE împotriva otrăvirii aerului.” „Instrucțiuni PRECISE de comportament în cazul contaminării." „Pilule anti-ciumă." „INCOMPARABILE licori împotriva ciumei, nemaicunoscute pînă acum.“ „Leac UNIVERSAL împotriva ciumei." „UNICA apă de ciumă AUTENTICA." „ANTIDOTUL REGAL în cazul oricărei boli molipsitoare”.

Atunci ca și acum, nu numai particularii ci și autoritățile (mai ales primăria și biserica) „deși au fost puși în gardă cu multă vreme înainte de apropierea molimei, nu și-au făcut niciun fel de pregătire, nu și-au făcut stocuri de provizii sau de alte lucruri trebuincioase”.

Atunci, ca și acum, au existat bolnavi care să vrea să-i îmbolnăvească și pe alții, lucru explicat de doctori fie prin natura bolii, care aducea în sufletul bolnavilor „un soi de pizmă și de ură împotriva semenilor lor, de parcă boala căuta cu vrăjmășie să se împlînte nu numai în trupurile oamenilor, dar sădea și în firea bolnavilor nevoia de a face rău, așa cum un cîine turbat, oricît ar fi fost de blînd înainte, se repede să-i muște pe cei ce i-au fost mai apropiați și mai dragi”, fie prin natura „firii omenești în genere, care nu îndură să vadă că alții din aceeași speță sunt mai puțin nefericiți, și care, cînd dă de necaz, ar vrea să-i știe pe toți loviți deopotrivă”, fie prin „nepăsarea pe care ți-o dă deznădejdea”.

În sfîrșit, e foarte probabil că populația de acum, ca și cea de atunci, nu va învăța nimic din experiență, de vreme ce, după urgie, după cum observă resemnat naratorul, „în general, felul de a fi al oamenilor era aidoma ca înainte, și deosebirile nu se prea făceau observate.”

Savuroasă e poezioara care încheie jurnalul, care se poate citi ca o celebrare naivă a vieții după catastrofă dar și ca un sîc-sîc triumfător de supraviețuitor 😊:

O ciumă groaznică în Londra bântui/ În una mie șase sute șaize’ș’cinci, an de neuitat,/Și un ocean de suflete pieri; /Dar iată că eu am scăpat.